mi-a placut si va spun si voua...

[gabineg]

Bravo lor! 

[NicNic]

Un bun coleg al nostru a folosit o expresie care imi place tare mult. Ma amuza.

Daca ce inteleg eu e corect:
"mers semi legal" = mers la jumatate din viteza legala   

Dar nu cred ca o voi putea aplica vreodata.

[shpeedy]

Un editorial interesant:

Acum ceva vreme mi-am întrebat o prietenă despre ce să mai scriu, că eram în pană de subiecte. Mi-a răspuns că pentru ea un subiect care o preocupă și pe care ar vrea să-l înțeleagă mai bine pentru că se confruntă cu el des, este ipocrizia. La început m-am gândit că e un subiect greu de abordat altfel decât în tautologii. Apoi, gândindu-mă mai bine, cred că sunt lucruri utile de spus.

Primul e despre persistența și răspândirea fenomenului în sine. Când vorbim despre ipocrizie și ipocriți mai întotdeauna două lucruri sunt adevărate: ipocrizia se manifestă la alții și ea are sursele în tare profunde de caracter. Nici una din cele două nu e adevărată.

O să încep cu prima. Faptul că ipocrizia e așa de răspândită se datorează în mare măsură faptului că mai toți o practicăm fără să ne dăm seama. Ipocrizia, ca definiție, înseamnă să ai standarde (morale în general) mai înalte decât cele pe care le practici de fapt, să ceri de la alții, de regulă cu vehementă superioritate, lucruri pe care  nu le ceri de la tine. Cum se poate să faci asta fără să-ți dai seama? Pentru că mintea noastră e organizată în așa fel încât să ne apere de mesajul că suntem niște oameni mai puțin buni decât credem că suntem. Standardele pe care le aplicăm altora sunt diferite nu pentru că avem o viziune strâmbă asupra lumii, acelea sunt standardele în care chiar credem cu tărie, doar că pe ceilalți îi ținem responsabili de ele, pe când nouă ne găsim tot felul de circumstanțe atenuante. Fenomenul e foarte cunoscut, se numește “self-serving bias”. 

Andrei Pleșu are într-una din cărțile lui o dizertație foarte interesantă asupra sensului dictonului christic: “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Tindem cel mai adesea să-l interpretăm, spune autorul, în sensul cantității, al unei mari (poate exagerate) iubiri de sine și în cerința de a acorda și celorlalți același nivel de iubire. Însă el poate fi înțeles și în cheia “felului”. Noi pe noi ne iubim nu cu patimă narc
isică ci cu toleranța acordată vechilor prieteni. Ne iubim cu blândețe, ne iertăm greșelile, ne găsim mereu scuze în afara noastră pentru scăderile noastre. Din păcate nu facem același lucru și cu ceilalți, în judecarea lor lipsesc adeseori toleranța și blândețea. Această părtinire duce la atitudini foarte diferite față de ceilalți și față de sine, chiar confruntați cu circumstanțe similare.

Un subiect tangent deci, aici, e toleranța. Ar merita și ea un articol cândva. Acum mulți ani un prieten mi-a spus ceva care m-a marcat. Aveam o dispută despre atitudinea mea referitoare la alți oameni și eu mă apăram susținând că sunt un om tolerant. El mi-a zis “tu nu ești tolerant, tu ești nesimțit, toleranța ta e despre luat distanță de persoanele care nu-ți convin”. M-a marcat pentru că era adevărat, dar eu nu mă uitasem niciodată până atunci la lucruri așa. Atunci mi-am dat seama că toleranța e ceva complet diferit de ce practicam eu, e despre apropiere, despre integrarea diferențelor, despre căutarea valorilor și spațiilor comune și despre cultivarea apropierii în diversitate. Eu cultivam distanța. Distanța permite judecăți la rece, critice, permite ignorarea circumstanțelor și permite plasarea propriei persoane pe un piedestal moral, chiar dacă el e, de fapt, fals. Dacă vă întrebați dacă nu cumva sunteți și voi ipocriți (sunteți) și vă întrebați cum să faceți să nu mai fiți, întrebați-vă dacă nu cumva tindeți să luați distanță față de oamenii care nu vă plac. 

Cel de-al doilea fenomen care alimentează ipocrizia e ceva ce se numește în psihologie “eroarea fundamentală de atribuire”. Tindem să atribuim acțiunile oamenilor mai degrabă caracterului decât contextului. Această atribuire e falsă, în realitate contextul are o influență mult mai mare asupra comportamentului decât caracterul. Sunt exemple despre asta la tot pasul, de la celebrele exemple cu meseriașii români care sunt foarte serioși în Germania dar neserioși în România, la poveștile despre derapajul moral al unor persoane foarte normale de altminteri în culturi organizaționale nocive. Nu în ultimul rând sunt experimente sociale celebre care au demonstrat efectul uriaș al contextului asupra comportamentului, cum ar fi experimentele lui Stanley Milgram, Philip Zimbardo sau Solomon Asche. 

Această eroare de apreciere, cuplată cu nevoia de a ne simți pe noi persoane de bună calitate dă o combinație toxică. Dacă cineva face ceva bun, e pentru că a avut noroc, dacă face ceva rău e pentru că e nemernic. Dacă noi facem ceva bun e pentru că suntem buni, dacă facem ceva rău e pentru că am avut ghinion. Combinația celor două fenomene e practic un motor de ipocrizie. 

O ultimă idee. Poate că vă întrebați: “OK, e ușor să o iei razna dar, din fericire, sunt multe semnale în jurul tău că ai făcut-o, de ce nu te redresezi?” Răspunsul stă într-un alt fenomen numit “disonanța cognitivă”. Noi nu putem trăi cu gândul că suntem persoane de proastă calitate, ipocrite, slabe, incapabile, etc. Derapajele noastre morale, ca și ale celorlalți, sunt adeseori consecința unor circumstanțe, nu sunt nici asumate nici conștiente. Când ele ne intră în atenție, apare un sentiment de disonanță cu noi înșine și trebuie să scăpăm de el. O cale de a scăpa e de a-l accepta și a corecta comportamentul. Asta presupune, însă, tăria morală și psihică de a te percepe pe tine separat de acțiunile tale, de a înțelege că o acțiune greșită, în dezacord cu propriile standarde profesionale și morale e o greșeală și că ea nu te definește, se poate repara dacă o admiți și încerci să o repari. Din păcate foarte mulți dintre noi nu avem această tărie morală ceea ce ne face să nu acceptăm că putem greși. Eu, în treacăt fie spus, sunt pur și simplu siderat de cât de rar aud oameni în România spunând “am greșit, iartă-mă”. 

Atunci când nu ne putem accepta scăderile, ceea ce facem e să le ignorăm sau, și mai rău, să ne modificăm credințele retroactiv ca să se potrivească cu faptele noastre. Acest fenomen, foarte cunoscut în psihologie, e foarte puternic, acționează inconștient și permite funcționarea motorului ipocriziei, descris mai sus. Eu dau adeseori clienților mei un citat din Ovidiu, din Metamorfoze, aparținând Medeei: “văd binele și îl aprob, dar totuși fac răul”. Îl dau pentru că demonstrează că fenomenul e vechi de când lumea.

Ca o concluzie, poate că cel mai bun leac al ipocriziei pe care îl avem la îndemână e să înțelegem cât e de răspândită, că noi suntem, cel mai probabil, la fel de ipocriți ca ceilalți și să începem să ne luptăm cu ea începând cu persoana pe care o putem schimba cel mai ușor, cu noi înșine.

Sent from my MI MAX 2 using Tapatalk

[gabineg]

O pisică aristocrata

[toma]

Singura avuție a săracului e punctualitatea

[gabineg]

In viitor, UE impune vize cetățenilor americani. Nu stii daca si la noi, care nu suntem admiși în spațiul Schengen. 

[rexkrokiDAU]

 

[toma]

Imi place foarte mult cum e scris:  Când tata a adus pisici

Imi aminteste de multe lucruri din copilarie...


LE Am mutat discutia despre vize in topicul "Despre orice"

[gabineg]

O nulitate ridicata la putere tot nulitate ramane...

Sursa: Suplimentul Gazeta matematica preluat de Hotnews.

[toma]

"Cine ştie, face. Cine nu ştie, învaţă pe alţii să facă. Cine nu ştie şi nu învaţă pe alţii, conduce."

Fara intentia de a ofensa pe nimeni...