Delta dintre blocuri Articol aparut in numarul de mai 2012 al NG Ro
De 20 de ani, dezvoltatori imobiliari şi vieţuitoarele concurează pentru un teren de 190 de hectare din centrul Capitalei. Dacă acest tărâm ar deveni o rezervaţie urbană, fiecare bucureştean ar câştiga un metru pătrat de sălbăticie.
Un articol de: Cristian Lascu
Foto: Helmut Ignat
Un uliu planează maiestuos deasupra întinderii de mlaştini, purtat de briza dimineţii. De la acea înălţime, vede ochiurile de apă şi crângurile de sălcii, cuiburile din plopi, perdelele de trestie ce mărginesc lacul, forfota păsărilor de baltă. Şi, bineînţeles, pe noi doi, hurducaţi de gropile drumeagului sinuos. Din când în când, coborâm din maşină pentru a examina împrejurimile: dale măcinate de timp, structuri de beton parţial îngropate, deşeuri de la vechi demolări, toate năpădite de buruieni şi muri-sălbatici. În zare, se răsfiră albăstrui fumul unui foc mocnit de vegetaţie. Nu se vede ţipenie de om. Mă simt ca în faimoasa „zonă“ a lui Tarkovski, în locul unde misterioşi extratereştri au făcut cândva un picnic la marginea drumului. „Călăuza“ mea în acest tărâm este Helmut Ignat, iar prezenţa noastră aici este rezultatul unui şir de împrejurări ce au început în primăvara anului 2009. Atunci, Cristian Mihai, pasionat de observarea şi identificarea păsărilor, mi-a spus că a identificat într-o zonă din centrul oraşului, aflată în paragină, peste 80 de specii de păsări, unele rare. Mai târziu i-am povestit lui Helmut, pasionat fotograf de animale sălbatice. Au trecut câteva luni şi, într-o bună zi, mi-a arătat prima recoltă de fotografii. Erau imagini de iarnă şi de primăvară. Poate încă nu destule pentru a ilustra tot ansamblul, dar devenea clar că vom avea un subiect pentru revista National Geographic România.
După mai multe rotiri, uliul se hotărăşte şi plonjează. Un picaj fulgerător, la capătul căruia se află probabil o victimă. O fi un pui de fazan sau de raţă-sălbatică îndepărtat de cuib, un iepure, un bizam? Sau un şarpe-de-apă care şi-a ales prost momentul pentru a porni la vânătoare de broaşte. Un stol de păsări albe se înalţă peste pămătufurile stufului. Din depărtare răzbate, asemenea unui răget de leu, claxonul unui camion greu care urcă spre Şoseaua Olteniţei.
Pe măsură ce înaintăm, peisajul se modifică. Ruinele cotropite de vegetaţie dispar, decorul dominant fiind acum lacul înconjurat de trestii, terenurile cu o vegetaţie deasă, iar ici-colo pâlcuri de sălcii şi răchite sau trunchiuri contorsionate, scorburoase, prăbuşite în apă. Lui Helmut, care a fost la un foto-safari în Masai Mara, locul îi aminteşte de o rezervaţie africană. Acolo a avut parte de o faună mult mai abundentă, dar de zile puţine pentru a face un reportaj cu viaţă sălbatică. Dincoace a fost invers: pentru o faună relativ bogată, dar ascunsă privirilor, a avut la dispoziţie toate zilele în care a putut evada puţin de la îndatoririle profesionale şi sociale.
Acesta a devenit pentru Helmut domeniul principal de vânătoare cu teleobiectivul pentru alte câteva luni. Echipat cu cizme înalte sau cu costum de neopren, stătea nemişcat la pândă în apă până apărea ceva interesant în bătaia teleobiectivului.
Terenul este ultima insulă, de circa 190 de hectare, rămasă dintr-un arhipelag de smârcuri, maidane şi gropi, situate într-o depresiune vastă de la marginea Bucureştiului de altădată, din vecinătatea marelui maidan denumit Valea Plângerii. Mlaştinile au condamnat-o la o existenţă periferică, la propriu şi la figurat. În Valea Plângerii a fost timp de sute de ani groapa de gunoi a capitalei. În fiecare zi, sute de căruţe şi camioane regurgitau resturile „Micului Paris“, pe care smârcurile le digerau încet. Nişte oameni necăjiţi îşi făcuseră aici colibe de pământ. Unii încercând să supravieţuiască – să mănânce, să îmbrace sau să vândă – ce le pica din scormonitul în gunoaie. Când ridicau capul din mizerie, zăreau spre apus o coloană de fum negru ieşind pe coşul Crematoriului Uman „Cenuşa“. Dinspre nord veneau până la ei miesmele morţii şi putrefacţiei, emanate de Abator şi Ecarisaj. La urechea lor ajungea dangătul rar al clopotelor de înmormântare de la Cimitirul Bellu, închizând acest triunghi macabru care înrăma Valea Plângerii. Între timp, Abatorul s-a mutat, iar o parte dintre terenuri au fost asanate şi consolidate. În perioada comunistă, s-au făcut acolo Parcul Tineretului, un parc frumos şi al doilea ca mărime al oraşului, Sala Polivalentă, un cartier de blocuri, Palatul Copiilor. Din vasta zonă insalubră a Plângerii a rămas doar Groapa Văcăreşti, căreia Ceauşescu îi hărăzise un destin lacustru: „Acumularea Lac Văcăreşti“, obiectiv al ultimului plan cincinal, urma să fie alimentată gravitaţional din Argeş, via Lacul Mihăileşti. Constructorii au apucat să toarne betonul digului împrejmuitor. În prezent, am văzut cum digul, năpădit de buruieni, este devorat cu mare trudă, dală cu dală, bară cu bară, de recuperatorii de fier vechi.
Groapa era dominată cu numai două decenii în urmă de Mănăstirea Văcăreşti, monument de artă medievală valoros. Ctitorită de Nicolae Mavrocordat la 1724, fusese transformată în închisoare pentru revoluţionarii de la 1848, când a suferit primele mutilări. Dar biserica pictată şi o parte din chilii supravieţuiseră şi fuseseră restaurate pentru a deveni muzeu de artă medievală. Arhitectul Gheorghe Leahu, şeful de atunci al proiectului de sistematizare a zonei, ne-a spus că Ceauşescu ar fi dorit să se facă aici încă o sală polivalentă, de 18.000 de locuri, sau un complex „justiţiar“, tribunal şi procuratură. „Indiferent ce ar fi fost, i s-au propus lui Ceauşescu variante care înglobau monumentul de arhitectură medievală în complexul modern, aşa cum se procedează în asemenea cazuri, dar Ceauşescu le-a respins pe toate – spune Leahu. Cred că ceea ce dorea de fapt Ceauşescu era ca mănăstirea să dispară de pe faţa pământului. Şi s-a făcut pe voia sa.“
În Groapa Văcăreşti apăruse un mic cartier cu case modeste, dar cărora abundenţa de verdeaţă le dădea un farmec aparte. Terenurile au fost ocupate, cu acordul proprietarilor, care au semnat fişele de evaluare, iar locuinţele au fost demolate contra unei despăgubiri de circa 80.000 lei, o sumă relativ importantă pe atunci. Expropriaţii au fost strămutaţi în apartamente la bloc, pe care după 1990 le-au cumpărat.
Totuşi, după cum preciza secretarul de stat Ovidiu Ianculescu într-un document, ulterior foştii proprietari au constituit o asociaţie care a revendicat în instanţă vechile proprietăţi. Judecătoria Sectorului 4 a respins cererea prin hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Desigur că în această perioadă a haosului şi rapacităţii imobiliare aproape orice este posibil. Aşa-zişii dezvoltatori au vânat terenuri, parcuri de cartier, au dus la ruină imobile istorice, uneori chiar prin punere de foc, pentru ca în locul lor să răsară blocuri de beton şi sticlă, fără armonizare ambientală, expresia unui parvenitism de conjunctură. Războiul împotriva oraşului a desfiinţat multe spaţii verzi. Bucureştiul are acum sub 7 mp/locuitor, faţă de 26, cât prevăd reglementările europene, în timp ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă 50. O capitală precum Varşovia are 32 mp spaţii verzi, un londonez se bucură de 64 mp.
Lângă Groapa Văcăreşti a crescut un complex de blocuri. Iar nu departe, Hotelul RIN, care nu ştiu dacă e cel mai mare din Europa, cum se zvoneşte, dar cu siguranţă nu este printre cele mai frumoase. Înconjurată de blocuri şi şantiere, Groapa Văcăreşti a rămas intactă. O zonă mlăştinoasă, numai bună să devină fund de lac, nu era deloc terenul de fundaţie potrivit pentru blocuri, mai ales într-un oraş cu funeste tradiţii seismice. Dar acest lucru nu ar fi fost un impediment major, ci statutul de proprietate confuz a ţinut dezvoltatorii imobiliari pe loc.
În 2003, în apele tulburi ale Gropii s-a decis să pescuiască Ministerul Mediului, încheind un contract prin care concesiona zona pentru 49 de ani către SC Royal Romanian Corporation, din Israel, contra sumei de 6 milioane de dolari. Concesionarul urma să investească aici peste un miliard de dolari într-un complex cultural-sportiv.
Dar firma s-a evaporat fără să plătească vreun ban şi fără să investească nimic. Păsările şi celelalte vietăţi din Groapa Văcăreşti au răsuflat uşurate.
Pe măsură ce mergea la „vânătoare“, Helmut s-a ataşat treptat de oaza din oraş. A început să-i cunoască locurile ascunse, felul în care în anumite zile cade lumina, când razele se răsfiră printre ceţuri, iar vântul dă tonul orchestrei de ramuri şi trestii. Anotimpurile se perindau, iar animalele au început să-l accepte, erau mai puţin sperioase. A putut astfel urmări dansurile nupţiale ale chirelor, ale raţelor sălbatice, duelurile între masculi şi strategiile de cucerire a femelelor. Rezultatul acestor ceremonii s-a vădit curând: în cuiburi au apărut ouă, iar părinţii veneau să le clocească. Apoi a fost martorul discret al momentului în care primii pui spărgeau coaja fragilă şi ieşeau din găoace. I-a urmărit cum puful fin s-a transformat în tuleie, tuleiele în pene. Spre sfârşitul primăverii, a asistat la lecţiile de zbor.
În revista National Geographic am publicat informaţii despre astfel de rezervaţii de viaţă sălbatică, nedeclarate de nimeni, apărute spontan, uneori împotriva voinţei oamenilor. În 1953, când s-a încheiat sângerosul război care a dus la separarea celor două Corei, între ele a fost constituită „zona 0“ demilitarizată, lată de 3 km. Un no man’s land unde, dacă cineva s-ar încumeta să pătrundă, ar risca să fie împuşcat. Dar felurite animale sălbatice se simt acolo în largul lor. În timp ce tensiunea dintre cele două state, cel comunist şi cel capitalist, este în continuare ridicată, iar de-o parte şi de alta trupele sunt adesea în alarmă de război, natura a creat între ele un tărâm al păcii.
La Cernobîl, ecologiştii au fost uluiţi să vadă cât de mare a fost puterea de adaptare a naturii. Vieţuitoarele au proliferat în zona evacuată, de câteva sute de kilometri pătraţi, unde au crescut păduri de pin – chiar dacă unii se crede că sunt desfiguraţi de radiaţii – şi o vegetaţie bogată. Hălăduiesc aici zeci de specii de păsări periclitate, berze-negre, vulturi-codalbi. Se înmulţesc caii-Przjewalski, o rasă străveche de cai, aproape de extincţie, pe care îi aleargă cei peste 100 de lupi. S-a constituit astfel de la sine un imens parc naţional, fără rangeri şi fără turişti. Două exemple, dintre multe altele, care arată forţa de adaptare, dar şi de vindecare, a naturii.
Dacă l-aş fi întâlnit pe Cristian Mihai furişându-se printre trestiile din Groapă, într-o seară ceţoasă de toamnă, aş fi rupt-o la fugă. Căci el are un chip oacheş, tăiat în linii aspre, ochii negri, pătrunzători, cărora nu le scapă nicio vietate, şi, mai ales, doi canini ascuţiţi, proeminenţi, adevăraţi colţi de vampir. „Da – recunoaşte el, pe când stăm liniştiţi de vorbă în redacţia National Geographic –, nu mi-am pus la timp un aparat de corecţie dentară.“ Cristian Mihai urmăreşte de peste 10 ani fauna din Groapa Văcăreşti. De meserie inginer de aviaţie, reprofilat în industria de publicitate, a făcut o pasiune pentru observarea păsărilor, adică este un „bird-watcher“. O pasiune foarte răspândită în multe ţări. „Am impresia că în fiecare familie de englezi este măcar un bird-watcher. În Germania, Cehia, Ungaria, ai senzaţia că sunt mai mulţi decât păsările. La noi, unde mai este încă un adevărat paradis pentru poporul cu pene, acest hobby este rar. Vânătorii cu puşca sunt mult mai numeroşi decât cei cu teleobiectivul şi binoclul.“
Ca şi Helmut, de câte ori îndatoririle profesionale îi permit, dă o fugă în oaza de sălbăticie din centrul oraşului. Iar recolta sa este remarcabil de bogată. Lista de păsări numără aproape o sută de specii, prea lungă pentru a o reproduce aici. A reuşit să surprindă specii protejate la nivel european, precum stârcul-roşu, eretele-alb, cormoranul-mic. Iar raţa-roşie, o altă specie de importanţă comunitară, cuibăreşte în zonă.
Un asemenea inventar nu e mai prejos de patrimoniul natural al unui parc naţional. Cristian Mihai colaborează strâns cu specialiştii Societăţii Ornitologice Române (SOR) şi unele rezultate au fost publicate în reviste ştiinţifice. (Dar pe site-ul său a prezentat şi alte specii. Un specialist suedez în lepidoptere a descoperit că un fluture de noapte din „insectarul“ său digital era o specie foarte rară, pe care a inclus-o într-o monografie de specialitate).
Atâtea păsări nu ar veni dacă n-ar avea resurse bogate de hrană. Bălţile sunt bogate în insecte, râme, lipitori, moluşte. Amfibienii nu sunt prea numeroşi ca specii, însă broaştele umplu văzduhul bălţii cu concertele lor. Dar Lissotriton vulgaris (tritonul-comun) este specie vulnerabilă, Bombina bombina,(buhaiul-de-baltă-cu burtă-roşie), specie Natura 2000, e ameninţată. Ambele se regăsesc pe Lista roşie –ne spune dr. Alexandru Iftime, biolog la Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Antipa“. Dintre reptile, fricosul şi persecutatul şarpe Natrix (şarpele-de-casă) despică oglinda lacului, în căutarea unor mormoloci distraţi.
Destul de răspândite sunt ţestoasele-de-apă, cu carapacea lor frumoasă, carnivore mereu flămânde. Iar printre ruinele de beton năpădite de muri-sălbatici, două specii de guşteri – Lacerta agilis (şopârla-de-câmp) şi Lacerta viridis (guşterul) – îşi etalează în soare armurile solzoase, multicolore.
Dr. Irinel Popescu, lector la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi, şi-a dedicat ani de viaţă studiului insectelor din Groapă. Când era copil, a locuit în blocurile aflate pe Şoseaua Olteniţei şi îşi aminteşte de prima întâlnire cu Groapa: „Am trecut printre nişte case şi am descoperit o vale întinsă, plină de verde, o apariţie ireală. Parcă pătrunsesem într-o «lume dispărută», lipseau doar pterozaurii să dea din aripi. Betoanele şi buldozerele au rămas departe, arborii ofereau dorita umbră, vântul adia prin ramuri, păsările dădeau concerte la scenă deschisă… Ajunsesem acasă! În anii când citeam «Cireşarii», aveam la câteva minute de bloc un teritoriu de explorat, care m-a ajutat să-mi descopăr pasiunea pentru studiul vieţuitoarelor.“
Devenit entomolog şi universitar la Iaşi, Irinel a continuat să studieze insectele din Groapa Văcăreşti şi să publice rezultatele în reviste ştiinţifice. „După 2009, fiind angrenat într-un proiect iniţiat de Muzeul Naţional de Istorie Naturală «Grigore Antipa», privind fauna Bucureştilor, am studiat insecte din mai multe zone verzi. Surpriza a fost că speciile cele mai multe dintre microhimenopterele studiate, aproape douăzeci, se găsesc în Groapa Văcăreşti, faţă de 4-5 în celelalte perimetre cercetate. Iată că Groapa Văcăreşti poate concura chiar cu biodiversitatea unei zone cum este Parcul Natural Comana. Am găsit aici şi pe Tetramesa variae, specie semnalată pentru prima dată în fauna României.“
Dintre mamiferele mici, şoarecele-de-câmp şi chiţcanul-pitic ronţăie graminee, tuberculi, rădăcini, dar sunt vânatul preferat al şoimilor şi bufniţelor. Au fost văzuţi şi dolofanii bizami cu blană preţioasă, terminaţi la un capăt cu o coadă pieloasă, ca de şobolan, dar în partea opusă cu un botic simpatic.
În orice ecosistem care se respectă, pe seama animalelor aflate pe treptele mai de jos ale societăţii trăieşte elita prădătorilor. Ca nişte duhuri, prin desişuri se furişează viclenele vulpi. Dar au fost văzute şi carnivore mai mici, precum nevăstuica şi dihorul. Cum or fi venit aici, trecând prin cartierele aglomerate, e un mister.
În realitate, am descoperit în cele din urmă că în partea de sus a piramidei trofice nu sunt totuşi prădătorii cu aripi sau blană.
O familie de romi şi-a găsit în Groapă un refugiu. Capul familiei, Gică, a lucrat la Danubiana şi era specializat în confecţii metalice. Dar după falimentarea fabricii a rămas şomer fără speranţă. Nu are casă în altă parte, nici mijloace de existenţă pentru el şi ai lui. Aici se simt liberi, în largul lor, perpetuând modul de viaţă boem care, pentru această etnie, are rădăcini seculare. Copiii au crescut ca Mowgli din Cărţile Junglei,supravieţuind cu ce le oferă această natură, scăldându-se vara în iazurile Gropii, încălzindu-se iarna cu foc de vreascuri de salcie, fără să iasă de aici, fără să meargă vreodată la şcoală. Sunt însă vânători şi pescari iscusiţi. În bojdeuca lor încropită din folii de placaj şi tablă, cu o singură încăpere, trăiesc familia de 8 suflete, nişte câini, pisici, găini şi vreo 15 porumbei călători înfoiaţi, de care Gică e foarte mândru. „Uite, ăsta are şi inel, a venit tocmai din Germania, costă cât o maşină.“ În ajunul Crăciunului, le-am făcut o vizită. Era o după-amiază târzie, cu timp încă frumos, fără frig şi zăpadă. Micul trib ne-a primit cu mare bucurie, iar Moşul a fost destul de darnic. În sac era, între altele, un casetofon nou, pentru că Gică are muzica preferată pe vechi casete, nu pe CD-uri, şi o sticlă de whisky, cum visase el să aibă de revelion. Dar nici noi n-am plecat cu mâna goală, căci pescarul mezin ne-a oferit câte o ştiucă. Am stat alături de mica ceată paleolitică, în timp ce perpeleau la foc nişte cartofi. De departe ajungea până la noi vuietul marelui oraş, câte o sirenă de poliţie, câte un claxon isteric. Copiii cei mari se apropie de vârsta căsătoriei, iar copiii lor nu vor mai putea creşte la rândul lor aici. Căci e clar că piramida trofică a ecosistemului Văcăreşti nu poate suporta mai mult decât cele câteva persoane. Cel puţin nu ca sistem natural. De câteva ori s-a încercat evacuarea tribului Gică. Baraca i-a fost demolată, fără să i se deschidă posibilitatea unei alternative. S-a întors mereu în acest loc. Gică e un fel de Cerber pentru oază. El ştie că atât timp cât mai există peşte în lac, fazani şi lişiţe prin tufe, şi traiul lui modest e asigurat. De aceea, păzeşte biodiversitatea locului cu vigilenţa unui adevărat ranger de parc naţional şi am aflat că este destul de temut de către cei ce vin aici să braconeze. Acum, Gică a descoperit că pasionaţii de natură ca noi, câtă vreme vor regăsi animalele sălbatice acolo, îi vor întinde şi lui o mână.
Se conturează două tabere: pe de-o parte, coaliţia dintre sălbăticiuni, naturalişti, fotografi şi fani de natură; pe de alta, dezvoltatori imobiliari şi oricine ar vrea să facă bani rapid cu acele terenuri. Soluţia ideală ar fi înfiinţarea unei rezervaţii urbane. De la 1821, când s-a început Cişmigiul, continuând apoi cu parcurile ctitorite de Kiseleff şi Carol I, care le poartă acum numele, cu Herăstrăul, iniţiat de capitalişti, dar dezvoltat de comunişti, şi până la Parcul Tineretului, din vremea lui Ceauşescu – fiecare perioadă de istorie modernă a adus Capitalei câte un parc. Acum, după mai mult de 20 de ani de tranziţie şi democraţie, ni s-au luat mereu spaţii verzi, fără să ni se dea nimic în loc.
După exemplul unor mari capitale de pe glob – Buenos Aires, Londra, Hong Kong, Toronto –, Bucureştiul ar putea avea o rezervaţie urbană, un loc pentru recreere şi cultură a naturii. Ar fi nu numai un obiectiv turistic atractiv, dar şi un act de civilizaţie europeană. Iar cele 190 de hectare ar aduce fiecărui bucureştean un metru pătrat de oxigen, peste cei 7 din prezent.
