SA NE ADUCEM AMINTE!!!!!!!

[gabineg]

Sa intrerupem colocviul despre paine cu revenirea la topic, de data asta de pe alte meleaguri, cunoscute de unii dintre noi doar din filme si lecturi:

Amintiri de Paul Craig Roberts - 81 de ani, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan

”Îmi amintesc de vremurile când nu erau ambalaje antifalsificare sau pentru siguranța copiilor. Asta era înainte de multiculturalism și de politicile identitare, când încă puteam avea încredere unii în alții, iar părinții își asumau responsabilitatea copiilor, fără să o paseze unor companii.
Îmi aduc aminte de vremurile când nu existau venituri minime și nici taxe pentru vânzări. Statele își putea îndeplini responsabilitățile fara toate astea.
Un timbru poștal costa un cent. O casă pentru clasa de mijloc era 11.000 de dolari, iar una mai bună era 20.000 de dolari. Un milion de dolari erau o avere. Nu existau miliardari.
M-am gândit la toate astea acum, când am primit bonul de la un supermarket: o pâine de 3,89 dolari, 12 ouă bio de 4.95 dolari, 6 hot dog de 5.49 dolari, opt roșii mici de 5.19 dolari, un pachet de spanac de 4.19 dolari, doi litri de lapte de 4.59 dolari. Când avean 5-6 ani, mama mă trimitea la brutărie cu zece cenți ca să iau pâine sau cu 11 cenți pentru un litru de lapte. Cheltuiala pentru o seară la film în doi era de 10 cenți. 24 de sticle de Coca-Cola erau un dolar. Copii căutau sticle de de Pepsi Cola pe șantiere. Atunci o sticlă returnată era 2 cenți. Cu cinci sitcle returnate puteai merge împreună cu prietena la film.
Monedele de 10 cenți, de 25 și de 50 de cenți erau din argint. Cea de 5 cenți era de nichel, iar cea de un cent era de cupru. Roosevelt a eliminat aurul în 1933. Monedele de argint au dispărut în 1965. Ultima, cea de cupru, a dispărut in 1983. Acum vor sa scape de moneda de un cent de tot.
Mulți dintre noi am crescut ducând ziarele, ca să facem rost de bani de buzunar. În liceu, într-o vacanță de vară am lucrat într-o filatură în schimbul unu, pentru un dolar pe oră. Și a fost muncă. După taxe, banii pe o săptămână de munca erau 33 de dolari.
Când aveam cinci ani puteam veni în siguranță pe jos de la școală, 2 kilometri, fără ca părinții să fie penalizați de Serviciul pentru Siguranta Copilului pentru că m-au neglijat și m-au pus în pericol lăsându-mă singur.
La școală puteam desena avioane de luptă, nave de război, arme, toate astea fără să fim priviți ca un pericol pentru colegii de clasă și trimiși la evaluare psihiatrică. Încăierările între băieți făceau parte din procesul de creștere. Nu era chemată poliția, nu erai încătușat și dus la închisoare. Acum, copiii care se joaca de-a hoții și vardiștii sau de-a cowboy-ii și indienii și se prefac că trag cu arma ajung în arestul poliției. O bătaie între copii înseamnă acuzații și poate chiar dosar penal.
Libertatea pe care am avut-o în copilărie nu mai există decât în cele mai izolate regiuni. Când mă gândesc la asta, mă întreb dacă copiii de azi își dau seama. Trăiesc într-o lume virtuală a monitorului și nu știu cum e lumea reală. Să prinzi pește într-un râu, să te joci împreună cu ceilalți în spații de sute de metri, să organizezi meciuri între vecini. Toate astea sunt acum niște plăceri necunoscute.
Când ploua, citeam. Copiii de 12 mai ani mai citesc acum? Oare literatura SF poate să mai concureze cu jocurile video?
Îmi amintesc de vremurile în care un acord era pecetluit cu o strângere de mână. Azi, avocații îmi spun că nici contractele beton nu se mai respectă.
Am fost învățați să ne purtăm cum trebuie, ca ”să te poți privi în oglindă”. Astăzi, nu te poți privi în oglindă decât dacă ai înșelat sau ai profitat de cineva. Caracterul e de domeniul trecutului, la fel și comportamentul care azi e socotit inadecvat. Ca să se facă mai bine înțeles, un om mai în vârstă punea mâna pe brațul celui mai tânăr. Fă asta azi, și te vei alege cu acuzație de agresiune sexuală. Ambele mele bunici ar fi astăzi acuzate de agresiune sexuală.
Înainte era descurajat comportamentul de informator, de ciripitor. Acum acest comportament este încurajat. Auzi asta de zeci de ori la aeroport. Vecinii vor chema Protecția Copilului ca să-i pârască pe alții pentru că și-au lăsat odraslă nesupravegheată la joacă.
Îmi amintesc de vremea când afroamericanii spuneau că nu vor decât să fie tratați ca restul lumii. Asta era înainte de procentele rasiale din contractele guvernamentale de care beneficiaza doar companiile deținute de oameni de culoare. Odată ce obții niște privilegii, nu mai vrei să fii ca ceilalți.
Dacă părinții și bunicii mei ar învia acum, ar avea nevoie de un an de pregătire până sa iasă în siguranță în lume fără să fie arestați. Ar trebui să fie învățați să uite de comportamentul lor obișnuit, să uite de de expresii ce azi sunt nepermise. Le-ar fi greu să înțeleaga că acum sunt zone din oraș în care nu poți intra. Îmi amintesc cum puteam merge pe cheiurile de lângă Washington fără să pățesc nimic, când aveam 12 ani.
Proprietarii locuinței în care stau mi-au trimis ieri noile lor condiții. Sunt 89 de pagini de avertismente, definiții, explicații. Nimeni nu mai poate spune dacă ești sau nu asigurat.
Am un Jaguar de 47 de ani, fabricat în urma cu 54 de ani. Manualul de utilizare îți spune cum să folosești și să repari mașina. Un prieten mi-a arătat manualul unui Porsche vechi de doar 21 de ani. Are mai multe pagini de avertismente care să-l apere pe producător de orice decât are Jaguarul pagini legate de utilizarea mașinii. Astăzi, orice unealtă sau dispozitiv îți cumperi are mai multe pagini de avertismente decât de instrucțiuni.
Mi-a sosit o scrisoare de la asigurările medicale plină cu explicații despre asigurarea mea modestă și scumpă. Scria acolo că serviciile sunt explicate în spaniola, vietnameză, tagalog, rusă, arabă, haitiană, franceză, poloneză, portugheză, italiană, germană, japoneză, hmong, llocano, somaleză, greacă și că nu se face discriminare de sex, rasă, culoarea pielii, dizabilități, naționalitate. Era precizat și cui să te adresezi dacă te simți discriminat. Există și un număr de telefon unde să suni și să depui plângere pentru discriminare.
Eu mă simt discriminat. Însă nu e o discriminare acoperită de aceste asigurări. Simt că țara mi-a fost furată sau că eu am fost răpit și dus într-un loc necunoscut unde nu mă simt acasă.
Simt același lucru când primesc câte un apel pentru strângere de fonduri de la Georgia Tech și de Oxford University. Georgia Tech era o școală de băieți unde învățau în primul rând cei din Georgia. Facultățile de la Oxford erau împărțite în cele de fete și cele de băieți, iar marea majoritate a studenților erau britanici. Acum, în materialele care-mi sunt trimise de la Oxford și Georgia Tech apar foarte rar bărbați albi. Văd multe femei și multă diversitate rasială și mă întreb ce facultate este asta. Indiferent că este o îmbunătățire sau nu, ele nu mai sunt școlile din amintirile mele. Școlile pe care le știam au dispărut. Acum, acolo este altceva.

Poate că așa a fost dintotdeauna, însă astăzi, dacă ești mai longeviv, ajungi să asiști la moartea lumii tale. Prietenii mor și nu mai are cine să-și amintească, în timp ce tu privești cum lumea ta dispare în niște răstălmaciri care să slujească noilor agende politice”.

[enicky]

   Probabil ca e nevoie de un reset.  Cine stie...

[toma]

5 ani de la incediul din Colectiv...  Dumnezeu sa-i odihneasca in pace pe toti cei care nu au supravietuit si sa le dea putere celor care poarta pe corp sau in suflet cicatricile focului.

[hugbear]

O istorie a parizerului.

[enicky]

  Mda, imi place istoria si o ascult cu gura cascata, indiferent cine o explica si ii apreciez pe cei care o cunosc, dar de aici si pana la a povesti ca si cum personal le-ai trait, "copii se bucurau cand vedeau parizerul", copii din statele comuniste, "poporul american trebuia sa manance..."(parca traise epoca!), incercand sa lase impresia ca parca ar fi fost prin zona, pentru a fi mai convingator, un tanar care este ca fiul meu, cred ca exagereaza si nu te mai atrage firul povestii...

[NicNic]

O istorie a parizerului.

Aproape m-a convins sa ma apuc de facut parizer in casa ... 

[Vecchio]

Hm! 
Încă nu sunt atât de bătrân încât să mă scufund în aduceri aminte!
Un lucru nu-mi iese din minte:
- Cine și unde am fost!
- Unde am fi putut ajunge!
- Unde am ajuns! 

[shpeedy]

De acum 31 de ani:

Iasi, 14-18 decembrie 1989
O sa dati voi de dracu'!

„Am intrat în clădirea Securităţii, am fost introdus într-o încăpere. Am fost lăsat singur, nu prea mult, timp în care m-am aşezat pe scaunul din faţa biroului. Acest lucru l-am făcut, poate, din reflex, aşa cum obişnuiam să fac în birourile şefilor mei sau când plecam prin ţară în interes de serviciu; să mă aşez pe scaunul din faţa şefului care, oricum, îmi spunea „Ia loc!”.
A intrat maiorul Matei şi a ţipat la mine: „Ce p... mă-ti, unde te trezeşti? Cine ţi-a permis să stai pe scaun? Tu ştii unde te afli?” M-am ridicat şi i-am răspuns că mă aflu la Securitate. S-a calmat şi m-a întrebat: „Tu ştii bancul ăla cu ţăranul care soseşte în Iaşi şi întreabă unde este Securitatea?” Şi tot el a răspuns: „Peste tot!” Mi-a spus să stau pe o bancă de lângă perete, m-a întrebat ce specialitate am şi alte lucruri despre familie. Printre altele m-a întrebat dacă am probleme cu sănătatea, dacă am vreo afecţiune cardiacă, la care eu am răspuns că sunt sănătos. M-a întrebat dacă cunosc pe cineva de la Securitate şi i-am răspuns că nu. Minţeam. Mai târziu, în timpul anchetei, m-am întâlnit pe holuri, când eram condus la toaletă sau în alte părţi, cu doi colegi de liceu, care lucrau ca ofiţeri la securitate, care atunci când ne-am observat unul pe altul, s-au oprit şi s-au întors cu spatele.
Matei s-a răstit la mine şi m-a întrebat ce zi e azi şi ce ştiu despre vreun eveniment din 14 decembrie. I-am spus că nu ştiu despre ce este vorba. M-a înjurat, a spus că sunt un mincinos. Mi-a dat hârtie şi pix şi a început să dicteze ce să scriu: „Subsemnatul, ..., fiul lui... şi al ... etc, declar pe propria răspundere că... în legătură cu...” apoi m-a lăsat să scriu în continuare şi mi-a spus să semnez în josul fiecărei pagini. M-a pus să repet scrierea declaraţiilor de mai multe ori, mă înjura, îmi spunea că sunt un ticălos şi aplecat din spate peste umărul meu ţipa şi trântea de duşumea un scaun. Când i-am spus râzând, poate cam ironic, că eu atât ştiu, s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Râzi ai? Ai dinţi buni? Lasă că ţi-i scoatem noi!... Rămâi şi fără unghii! Ti-a înnegrit cineva până acum testiculele? Te bat eu cu un creion!”
Se întunecase de mult, eu tot scriam declaraţii când, din spate, am auzit o voce: „Aha, tu eşti? Vom face o treabă bună împreună! Nimeni nu va trece peste noi!” M-a pus să mă ridic, eram faţă în faţă şi a făcut un gest cu mâna ridicată ca pentru lovire, dar nu m-a lovit. M-a dus în alt birou, mi-a dat hârtie şi pix şi mi-a spus să scriu. A citit prima declaraţie, m-a înjurat şi mi-a spus să mă dezbrac până la cămaşă. În timp ce mă dezbrăcam, mi-a scos şnurul din talie de la haina de iarnă şi mi-a spus să-mi scot cureaua de la pantaloni şi şireturile de la ghete. Mi-a spus să-mi deschei nasturii de la mânecile cămăşii şi să le trag cât mai sus posibil. Mi-a spus să întind mâinile în faţă cu palmele în sus. A început să mă lovească cât putea de tare cu un baston negru, greu, de cauciuc, în zona palme-cot. Ţipa la mine mereu, la fiecare lovitură: „Borăşte mă, borăşte tot, Dumnezeii mă-tii!” Eu ţipam de durere, eram uluit! Cum e posibil aşa ceva?! Eram dezamăgit că Securitatea nu era de partea noastră. Îmi dispăruse zâmbetul...
Când am început să scriu o nouă declaraţie nu-mi venea să cred ce vedeam: degetele erau umflate, contorsionate, vinete, pline cu cheaguri de sânge... Ţineam pixul într-un mod ciudat, mai mult în palmă... Cât priveşte antebraţul, mă miram cum de rezistă pielea şi nu crapă la lovituri aşa puternice întrucât venele erau sparte iar sângele făcuse denivelări pe piele!
A intrat Matei şi m-a întrebat: „Ce crezi tu, a fost sau n-a fost demonstraţie în Piaţa Unirii?” Eu am tăcut. „A fost, dar am reprimat-o!” a adăugat el.
Cel care mă ancheta şi mă bătea mereu (nu-i ştiu numele, dar să-i zicem Frumosu’, căci într-adevăr era un bărbat frumos), văzând că nu obţine de la mine ceea ce-l interesa, a schimbat metoda de bătaie. Mi-a arătat un taburet şi mi-a spus să stau pe el în genunchi, cu capul rezemat de un dulap metalic. A început să mă bată cu bastonul la tălpi cât putea el de tare: „Borăşte mă, borăşte tot, Dumnezeii mă-tii! Te-a făcut partidul inginer şi tu te-ai dat cu capitaliştii? Tâmpitule, dacă nu era partidul, ai fi fost şi acum cioban!...” Şi iar scriam declaraţii, se terminau pixurile şi îmi dădeau altele...Despre tălpi, nu ştiu cum arătau, mă dureau când călcam, mă durea parcă tot corpul şi poate că aveam şi febră...
În intervalul 14-18 decembrie eram mutat tot timpul ziua şi noaptea prin diferite birouri, păzit mereu de cineva care nu lua parte la anchetă. Într-o noapte m-a păzit securistul de la CUG, un inginer care mă cunoştea, racolat de Securitate (era acum ofiţer dar umbla civil). Nu mi-a adresat nici un cuvânt. El era doar cu paza...
Matei era „omul bun” din anchetă. Când rămâneam cu el, îmi cerea să mai scriu o declaraţie, îmi punea mâna pe umăr şi îmi spunea: „ Mă Vasile, suntem cam de aceeaşi vârstă... Toţi mai facem câte o prostie în viaţă! Ia scrie tu o declaraţie bună şi mâine esti acasă cu Mariana!” Altă dată a spus către un bărbat tânăr care a intrat în biroul în care scriam: „ Du-te mă şi adă ceva de mâncare, că şi asta e om!...” Mi-a adus tartine cu muşchi şi salam... Dar, din momentul în care am intrat la Securitate, nu m-am gândit niciodată la mâncare... chiar nu-mi era foame...
Eu când îl vedeam pe Matei eram mai bucuros iar când intra Frumosu’, mă făceam mic, mic, de tot... cât un purice...
Dar Matei ajunsese la disperare şi odată mi-a spus că tovarăşa Ghiţulică (secretar al CC al PCR Iasi) vrea să încheiem cazul. Matei mi-a citit atunci un articol din codul penal: „Poţi primi între 5 şi 15 ani închisoare. Cooperează şi scapi cu minimum!...” Apoi a luat un scaun, l-a trântit de duşumea în spatele meu. M-a înjurat. Mi-a tras o palmă de mi-au sărit ochelarii (care s-au spart), după care m-a lovit cu ciudă în spate, între omoplaţi cu bastonul de cauciuc. Bătaia lui Matei era o mângâiere faţă de ce încasam de la Frumosu’...
În timp ce scriam declaraţii, între discuţiile securiştilor am auzit pe unul care a spus: „Toate astea se întâmplă numai din cauza tâmpitului!” Ştia toată lumea cine era „tâmpitul”.
Când scriam declaraţiile eram supravegheat, dar nu atât cât să nu pot sustrage câteva foi de hârtie şi să le bag în buzunar, împăturite. Când mergeam la toaletă (la cererea mea), în cabină împătuream foile de hârtie în două-patru-opt şi îmi confecţionam „amortizoare” pe care le băgam între ciorap şi gheată, pe talpă, sperând că se va diminua efectul loviturilor de baston... Efectul însă a fost zero...
Bătăile erau câteva pe zi şi nu mă mai speriau ca la început. De dormit, dormeam din când în când cu capul pe masă (birou). Eram trezit să scriu declaraţii sau condus la câte o „întâlnire”.
De pe 14 până pe 18, am stat îmbrăcat, prin diverse locuri, zi şi noapte, şi am mâncat doar odată „pomana lui Matei”.
În timpul anchetei se mai întâmpla un lucru: venea Frumosu’ şi arăta câte o foaie „culeasă” din declaraţiile celorlalţi arestaţi. „Uite ce scrie aici! E adevărat că ai pus pariu pe un tort de ciocolată cu fii-ta că nu va mai vorbi Ceauşescu de Anul Nou?” Sau „Uite ce scrie aici! Că ai propus să se tragă clopotele de la Mitropolie! Câtă forţă! Câtă vigoare!...” Această „câtă forţă, câtă vigoare” mi-a umplut fiinţa de bucurie, scăpărându-mi ideea că suntem cineva din moment ce un securist care mă bătea, a pronunţat-o!... Înseamnă că le-am dat de furcă securiştilor! „Misiunea” de a „încurca cât mai mult Securitatea” şi de a „provoca cât mai multe stricăciuni regimului” – idei formulate de mine când racolam aderenţi la FPR, a fost îndeplinită!
Într-o zi am fost condus de către  Matei într-o încăpere. Bărbatul din spatele biroului pe care îl ocupa, s-a recomandat ca fiind comandantul Inspectoratului Judeţean de Securitate Iaşi, colonelul Ciurlău. Acesta mi-a zis: „Mă Vicole, ce mai contează acum dacă mai dai c-un par într-un car cu oale sparte?... Ia spune, cum e cu manifestele?...” „Nu am făcut manifeste – i-am răspuns eu. Dar dacă dvs. credeţi că le-am făcut, atunci zic da, le-am făcut. Dar să nu mă întrebaţi cum, unde, cu cine din ce?” N-a mai spus nimic şi am plecat din birou...
În legătură cu manifestele, eu fusesem informat de Pruteanu că vor exista şi se vor împrăştia. Şi mi-a dat şi un exemplu cum: dimineaţa, în drum spre serviciu când cumpărăm un ziar, „uităm” câteva manifeste printre ziarele expuse. Această idee i-am transmis-o unui om de „încredere” pe care l-am avut în structura mea de informare. Era o „verigă” din „lanţul” meu...
 Şi într-o noapte am fost condus într-o încăpere în care se afla o masă. Printre cele câteva persoane care m-au condus se aflau Matei şi Frumosu’. Pe scaun la masă era Vlădeanu Dorin, „veriga” mea. Matei mi-a spus: „Uite! Îl ai aici pe Vlădeanu care a spus că tu ai răspândit manifeste. Tu ai spus că nu-i adevărat. Vă lăsăm singuri să vă lămuriţi între voi...” Şi am rămas doar noi doi, faţă în faţă, fără să scoatem o vorbă. Eu eram sigur că eram urmăriţi, că eram ascultaţi. Ştiam că Vlădeanu mai făcuse o gafă: a făcut publică acţiunea noastră când, înainte de 14 decembrie, a telefonat într-o secţie de la CUG şi a întrebat pe un şef de atelier ce ştie despre 14 decembrie, dacă a fost anunţat de cineva despre vreo acţiune. Iar acum minte că eu am răspândit manifeste...
Eu am început convorbirea si l-am întrebat: „De unde ai scos tu că eu am răspândit manifeste?” Iar el mi-a răspuns: „Păi, tu mi-ai spus că le pui pe la chioşcurile de ziare!...” Eu: „Am spus doar că ar fi o posibilitate, dar nu am făcut nimic!” Şi tot aşa el spunea da, eu spuneam nu, şi la un moment dat i-am spus: „Uite, pentru minciunile tale ce mi-au făcut!” şi-i arăt palmele şi braţele dezgolite pline de vânătăi... El, cred, a tresărit şi a îngăimat: „Vasile, să ştii că eu cu ăştia n-am... ” şi nu a mai terminat că s-a deschis uşa şi a intrat toată echipa, în frunte cu Matei, care a zis: „Ajunge Vlădene, adevărul nu poate fi decât unul!” Pe Vlădeanu nu l-am mai văzut de-atunci. Am auzit că şi el ar fi „încasat-o”...
Într-o noapte, scriam declaraţii, fiind păzit de un bărbat tânăr, probabil proaspăt absolvent al şcolii de ofiţeri. A intrat în vorbă cu mine şi îmi spunea câte ceva privitor la evenimentele politice din acea vreme, printre care  faptul că la bulgari a apărut o organizaţie periculoasă autointitulată „verzii”. Şi că n-ar fi bine să apară şi la noi aşa ceva. A observat cum arătau palmele mele, m-a întrebat dacă am fost  torturat. I-am răspuns că da. M-a întrebat dacă mă consider o victimă şi i-am răspuns că nu. M-a măsurat cu privirea şi a apreciat calitatea hainei (o scurtă) şi a ghetelor şi a zis: „Păi, eu nu am aşa ceva. Ce vă lipseşte dvs., inginer proiectant, să vă apucaţi de prostii?”
Tot scriam declaraţii când a venit Matei însoţit de un bărbat care s-a recomandat ca fiind colonelul Ionescu, şeful Direcţiei Penale din România. Mi-a spus că sunt un bandit şi când a plecat a întors capul şi a zis: „Duceţi-l pe terasa clădirii şi aruncaţi-l, sau mai bine legaţi-i un pietroi de gât şi daţi-l în Bahlui!”
În biroul şefului, colonelul Ciurlău, am fost interogat de un tovarăş îmbrăcat impecabil, care m-a întrebat despre FRP, câţi membri are, dacă avem carnete, de când plătim cotizaţie, dacă eu sunt şeful. I-am răspuns ca nu ştiu, că eu nu sunt şef, iar el mi-a replicat că s-ar putea să am parte şi de alte metode de anchetare. Pe acest domn parcă îl cunoşteam de undeva. Era prin preajma lui Ceauşescu atunci când îl vedeam la televizor. Am aflat mai târziu că ar fi fost generalul Olteanu.
Un altfel de bătaie care mi s-a aplicat a fost uitată de mine un timp. Ţin minte că mi s-a cerut să stau întins pe o masă cu faţa în jos. Această bătaie mi-a adus-o în minte tocmai maiorul Matei, după mai mulţi ani – voi relata mai târziu.
A intrat un individ, a venit în faţa mea, s-a uitat pe o foaie şi m-a întrebat: „Cine e Vasile Vicol?  Cine e Grigore Vicol? Cine e Neculai Vicol? Toţi din satul Ciurbeşti?” Eu am răspuns: „Vasile Vicol e unchiul meu, Grigore şi Neculai sunt verii mei.” Iar el: „ Sunteţi o familie de criminali, un cuib de viespi!” Cei amintiţi de securistul respectiv, erau scoşi din arhivele securităţii. Au fost deţinuţi politici condamnaţi în 1959 de către Tribunalul Militar Iaşi: muncă silnică între 15-18 ani. Au fost condamnaţi atunci mai mulţi ţărani din satul Ciurbeşti, comuna Corneşti (acum comuna Miroslava) printre care: Şufaru Ioan (mort în închisoare la Galaţi), Hârţobanu Vasile şi Sârbu Neculai. Au fost învinuiţi de uneltire împotriva regimului socialist. De fapt era o intimidare pentru că a doua zi după ridicarea lor toată lumea să se înscrie în colectiv. Au fost eliberaţi după 1965...
Pe data de 18 decembrie m-a luat Matei şi m-a condus undeva, într-un hol, unde existau nişte uşi cu gratii. Acolo aştepta un bărbat. Matei l-a recomandat că este procurorul militar colonel Crâşmaru. M-a întrebat dacă eu sunt Vicol Vasile, i-am răspuns afirmativ, iar el mi-a spus că sunt arestat şi mi-a citit de pe mandat cauza arestării.
M-a pus să semnez şi a plecat zicând: „O să daţi voi de dracu’! ”
Fragmente din mărturia lui Vasile Vicol, inginer proiectant  la Centrul de Cercetare Stiintifica și Inginerie Tehnologică  pentru Utilaj Greu și Prese de pe platforma CUG Iasi.

Sursa: Facebook - Madalin Hodor, istoric CNSAS

Sent from my Redmi Note 8 Pro using Tapatalk

[shpeedy]

Partea a II-a:

„Tovarăşe colonel, nu-i mai putem opri nici cu tancurile!”
(Partea a doua din mărturia lui Vasile Vicol)

„Am fost preluat de un miliţian în uniformă care m-a pus să mă dezbrac. Hainele şi obiectele din buzunare au fost puse într-un sertar metalic, unde am observat că existau şi obiectele luate când a început ancheta (şireturile, cureaua, şnurul de la haină). Mi-a dat un costum  - pantalon şi jachetă – de deţinut; nu erau vărgate, erau o combinaţie de kaki cu gri, cu nasturi lipsă, care miroseau urât...
Miliţianul m-a dus într-o încăpere, mi-a spus să iau loc la o masă, a stat cu mine, iar cineva mi-a adus un castron cu fasole fiartă şi o bucată de mămăligă. Miliţianul m-a condus apoi pe un coridor unde erau uşi cu gratii pe ambele părţi. A deschis o uşă şi m-a băgat în celulă. În celulă era un bărbat care era întors cu faţa la perete (cu spatele spre uşă). Miliţianul mi-a spus să stau tot cu spatele, lângă celălalt. Apoi ne-a spus să ne întoarcem cu faţa spre el. Mi-a spus că eu sunt numărul 47. Mi s-a dat un castron, o lingură şi o cană, toate din plastic. Am rămas încuiat împreună cu colegul pe care îl chema Nicu. Mi-a spus că este arestat pentru furt de carne de la Combinatul Tomeşti.
În celulă erau două paturi suprapuse, o găleată în care urinam, o cană cu apă. Sus, aproape de tavan, un geam mic. Nicu m-a informat că deşteptarea este la 5 şi stingerea la 22, m-a învăţat cum se face patul dimineaţa şi cum să urinez noaptea în găleată fără să fac zgomot (pe peretele găleţii!). În intervalul 5-22 nu aveai voie să stai pe pat. Toată ziua te plimbai prin celulă. Din când în când se deschidea vizorul uşii şi apăreau doi ochi care ne urmăreau. Nicu m-a mai informat şi asupra altor lucruri care trebuiau ştiute şi respectate: când se deschidea uşa deţinuţii trebuiau să stea cu spatele spre uşă şi să se întoarcă doar cu permisiune. În fiecare dimineaţă intrau doi miliţieni în celulă să ne vadă şi eram întrebaţi dacă avem ceva de raportat.
Eu eram mereu chemat prin birouri să scriu declaraţii. Nicu mă întreba de ce mă scot atât de des din celulă, iar eu i-am spus că s-a întâmplat un accident grav la locul unde lucrez şi pentru asta m-au arestat. Mi-a observat mâinile şi mi-a spus că şi pe el l-au torturat. Mi-a spus şi ceva de genul spânzurat de mâinile legate la spate şi ţinut aşa mult timp (a spus si cum se numeşte „figura” dar nu am reţinut denumirea).
În prima noapte în celulă am fost trezit dintr-un somn foarte greu, am fost scos din celulă după ce m-am îmbrăcat, şi însoţit de principalele cunoştinţe – Matei, Frumosu’, Ionescu şi alţii – am traversat curtea clădirii. În timp ce mergeam prin curte, s-a apropiat Frumosu’, a ridicat mâna să mă lovească şi s-a oprit (gest pe care îl făcea mereu când urma o bătaie). Eu fiind obişnuit cu atâtea bătăi, m-am uitat la el şi i-am spus: „Nu-mi mai e frică de dvs.” Mi-a pus o mână pe umăr zicându-mi: „Lasă, ai să vezi tu, o să iasă treabă bună!...” Ajunşi la destinaţie – probabil într-o sală de şedinţe sau altundeva (mai erau şi alte persoane) – colonelul Ionescu s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Vicole, ai ...t-o!” – a folosit un termen de jargon de puşcărie pe care nu l-am înţeles, dar era ceva de genul „ţi s-a înfundat”. Colonelul Ciurlău m-a întrebat: „În ce alte oraşe din ţară trebuiau să fie manifestaţii?” Eu am început: „Timişoara, Bucureşti, Braşov, Arad” şi alte oraşe principale. Eu nu ştiam ce se întâmpla la Timişoara dar l-am pus cap de listă ca oraş doar pentru că mai fusesem pe acolo în interes de serviciu, îmi plăcea cum arăta oraşul şi poate pentru faptul că acolo mai găseai câte ceva la comercianţii sârbi de pe stradă: pastă de bărbierit, creioane mecanice cu mină etc... Pentru mine Timişoara reprezenta vestul!
Într-o zi am fost scos din celulă şi dus într-un birou unde mă aştepta un domn. M-a invitat să iau loc şi mi-a pus pe masă un teanc de fotografii. Mi-a cerut să le privesc si să le aleg pe cele în care recunosc persoane. Am mai cunoscut pe ici pe colo câte o persoană – de exemplu un domn profesor de la Politehnică. Fotografiile erau facute (după decor) în Piaţa Unirii. M-am oprit doar la una singură în care era fiul meu care lucra la Facultatea de Informatică, ca asistent. I-am spus domnului respectiv că este băiatul meu şi că nu are nici un amestec cu evenimentele din Piaţa Unirii.
Aproape zilnic eram mutat în altă celulă. Deschidea miliţianul vizorul si spunea: „47, ia-ţi toate lucrurile – cana, castronul şi lingura – şi vino spre uşă.” Noii colocatari erau cercetaţi pentru diverse delicte: furt calificat, delapidare etc (aşa spuneau ei).
Într-o zi m-au dus într-un studio foto, mi-au pus un număr pe piept şi mi-au făcut fotografii, faţă şi profil. Era joi, 21 decembrie. Din acel moment nu mi-au mai cerut să scriu declaraţii... şi nici nu m-au mai bătut!... noul meu coleg de celulă (şi ultimul) era un băiat foarte isteţ, foarte comunicativ, vorbea mai tot timpul şi ştia multe din tainele  unei detenţii. Mi-a spus că vineri, 22 decembrie, e o zi mai specială, este zi de vizită pentru cei arestaţi şi o să-l viziteze soţia. Tot el îmi „traducea” orice zgomot  care se auzea de afară prin geamul de aerisire, dar prin care nu se putea privi. Astfel mă anunţa când pleca şi când venea maşina cu mâncare de la închisoarea din Iaşi, îmi spunea cât e ora pentru că se auzea sirena de la Penicilina etc. În dimineaţa zilei de 22 decembrie a primit pachet cu alimente. În timp ce mâncam cu el slănină cu pâine, a tras cu urechea şi a spus că afară se aud prea multe zgomote, că ceva se întâmplă; vin şi pleacă multe maşini, se aud multe voci... S-a căţărat pe patul de sus şi stătea atent cu urechea spre geamul de la aerisire. Mi-a spus: „Ai auzit ce-a spus unul? Tovarăşe colonel, nu-i mai putem opri nici cu tancurile!” M-a cuprins o bucurie fără margini! S-a întâmplat ceea ce mi-am dorit atât de mult! Voi fi liber!
După un timp, poate vreo oră, s-a deschis uşa celulei şi miliţianul mi-a spus: „47, vino spre uşă!” Eu m-am dus să-mi iau lingura, castronul şi cana, dar el m-a oprit: „Nu, lasă-le, nu-i nevoie!”. Am plecat însoţit de miliţian la locul unde mă dezbrăcasem în urmă cu câteva zile. Mi-a scos hainele din sertar mi-a spus să le îmbrac repede şi m-a condus afară. Pe scări l-am întrebat: „Sunt liber, da?” El mi-a zâmbit şi mi-a răspuns afirmativ. În trecere prin curte am văzut militari echipaţi ca de război... aveau căşti de oţel, iar unul stătea lângă gard, pe burtă, în spatele unei mitraliere.
Am ieşit în stradă şi, cu şireturile şi cureaua în buzunar, am început să alerg dinspre Sărărie spre Copou. Maşinile care treceau claxonau, toată lumea era grăbită, pe lângă gardul grădinii Copou treceau echipe formate dintr-un miliţian şi doi membri di n gărzile patriotice...Eram foarte bucuros. M-am oprit în dreptul unei doamne şi am întrebat-o ce se întâmplă. Ea m-a ocolit şi nu mi-a răspuns. S-a uitat doar la mine...Am alergat până la Universitate. Aici tocmai sosea un tramvai din deal, iar un tânăr a aruncat sub roţile tramvaiului un tablou – un tablou înrămat în sticlă a lui Ceauşescu!... M-am înghesuit în tramvai şi am mers doar o staţie (până la Fundaţie). Dinspre Bd. Independenţei venea o coloană de manifestanţi cu steaguri tricolore găurite, aşa cu mi-am imaginat eu!... O femeie flutura un steag strigând: „Asasinii, au ucis copiii!” Am intrat în coloana de pe Lăpuşneanu, apoi m-am desprins şi, prin Piaţa Unirii, am intrat pe Ştefan cel Mare. Toată lumea se îndrepta spre Prefectură (Casa Pătrată). Când am ajuns în C.Negri, am intrat într-o cabină telefonică. Voiam să-i liniştesc pe cei de-acasă: sunt liber! Din cabina telefonică priveam spre Casa Pătrată - de la etaj zburau pe geam „operele”! Toată lumea scanda! Unul traversa cu un covor rulat în spate, altul căra un televizor... Erau furate din Casa Pătrată!... În dreptul Casei Cărţii am văzut o maşină care mergea încet printre oameni. În maşină erau un şofer şi un călugăr. Le-am făcut semn, au oprit şi le-am spus că vreau să merg la Mitropolie. În maşină i-am spus călugărului că vreau să cer permisiunea să trag clopotele. Eu aveam în minte ceea ce-mi propusesem în 14 decembrie. La biserica catolică (dintre Mitropolie şi Trei Ierarhi) se trăgeau clopotele. Călugărul m-a condus la o persoană, a arătat spre mine şi a spus: „un membru din garda de revoluţionari solicită să se  tragă clopotele.” Au început să sune clopotele... Eu eram, fericit: „misiune” îndeplinită!
Balconul de la Prefectură era plin cu diverse persoane, printre care şi ofiţeri din armată. Unul ţipa la microfon că apa este otrăvită, altul – că ne omoară teroriştii, altul – că armata e cu noi. În mulţimea din faţa balconului, în stradă, erau mulţi oameni veniţi din Zona Industrială, direct de la întreprinderi. Cineva cunoscut, care ştia că am fost arestat, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus să mă duc la balcon să iau cuvântul... Nu m-am dus. Am plecat acasă. Am ajuns bucuros, bătut şi obosit... În afară de palme – braţe şi tălpi, era învineţit tot spatele!...
Am sărbătorit Crăciunul şi Anul Nou. Am câştigat pariul cu fiica mea!... Ceauşescu nu a mai vorbit poporului!... Dar pariul – tot eu l-am plătit. Apoi m-am simţit din ce în ce mai rău... Am fost internat în spital cu hepatită. Soţia mi-a comunicat că a fost şi ea anchetată, adusă la Securitate. A fost ridicată şi ea pe 14 decembrie. Trei zile şi doua nopţi a fost pusă să dea declaraţii... Mutată şi ea prin birouri, m-a văzut cum arătam bătut... În timp ce stătea într-o cameră şi dădea declaraţii s-a deschis uşa şi a fost „uitată” un timp deschisă. Probabil că a fost o înscenare pentru ca văzându-mă, să o impresioneze şi să coopereze... În timpul anchetei i-au spus că Vicol este un visător care va sta mulţi ani în puşcărie.
Au fost anchetaţi socrii, fraţii mei de la ţară, cumnaţii... Anchetarea lor s-a rezumat la câte o declaraţie în care li se cerea să spună ce ştiu despre mine, când m-au văzut ultima dată, ce am vorbit cu ei, dacă au observat ceva deosebit la mine.

Epilog (şi răspuns la unele dintre întrebările voastre de ieri)

În primăvara anului 1992 aveam o treabă la tribunal. Când urcam scările, în faţa mea, domnul procuror militar Constantin Crâşmaru cobora... Nu era îmbrăcat civil, cum îl văzusem în decembrie ’89, era într-un costum-uniformă de magistrat militar. Ne-am privit unul pe altul şi ne-am văzut fiecare de drum... Mi-am spus: „Oare mă mai cunoaşte?” La urma urmei, nu s-a purtat urât când mi-a adus la cunoştinţă că sunt arestat... a spus doar că o să dau de dracu’ şi a plecat. Doar nu era să mă felicite pentru „propagandă împotriva orânduirii socialiste” (cum suna infracţiunea scrisă pe mandatul de arestare)...
Într-o zi din vara anului 1993, după ce primisem nişte bani de la ghişeul CEC din Podu Roş – pe-atunci nu erau carduri – mă îndreptam spre ieşire când a apărut în faţa mea un domn cu ochelari, m-a tamponat uşor şi, zâmbind, m-a întrebat: „Ce mai face domnul inginer?” M-am uitat la el, parcă îl cunoşteam de undeva, dar nu mi-a venit în minte nici un nume... M-am uitat la el şi întreb amabil: „Dar tu cine eşti, că de când nu ne-am văzut, am şi uitat cum te cheamă?...” El mi-a răspuns: „Matei!” „Matei şi mai cum?” îl întreb. „Matei şi atât!” Am rămas uluit! L-am recunoscut pe maiorul Constantin Matei, cel care a condus ancheta in 1989... Eu nu am scos nici o vorbă. El m-a tras spre un loc nu foarte aglomerat şi mi-a spus: „Domnule inginer, când îmi amintesc de atunci...în decembrie ’89... ce treabă urâtă!... Dar ce puteam face? Toată lumea ne presa, toţi erau cu ochii pe noi, din toate părţile!... Aşa erau vremurile... Îmi amintesc cum te-au pus pe masă şi te-au tocat până ai leşinat!...” Eu nu am spus nimic, iar el a continuat: „Măgarul ăla de Adi Cristi se ia mereu de mine în presă, dar nu-i nimic adevărat ce scrie despre mine!”
M-am îndreptat spre ieşire fără să scot nici un cuvânt... Aflam acum de ce am avut în decembrie spatele negru-vânăt! Leşinasem în timpul bătăii şi această amintire s-a şters din memorie...”

Aşa s-au şters multe din memoria noastră. Şi pe noi nici măcar nu au fost nevoiți  să ne bată.

Nota:
Maiorul Matei Constantin, din Serviciul Cercetări Penale al Securității Iași a fost trecut în rezervă in ianuarie 1990 cu gradul de locotenent-colonel. A decedat în anul 2004.
Colonelul Ciurlau Constantin, șeful Securității Iasi, a fost trecut în rezervă in ianuarie 1990.
În urma verificărilor CNSAS a fost publicat in MO nr. 633/27.07.2006 ca "agent al poliției politice". A participat, între multe altele, la instrumentrea dosarelor de urmărire ale lui Dorin Tudoran, Alexandru Zub etc. Nu am date referitoare la un eventual deces.
Procurorul militar Crasmaru a fost promovat la Tribunalul Militar Iași. În anul 2006 se regăsește pe o listă publicată inițial de ziarul Ziua cu magistrați care au urmat cursuri de perfecționare la Scoala de la Gradistea aparținând Securității. Nu am gasit alte date despre cariera sa ulterioara.

Nici un procuror care a instrumentat "Dosarul Revoluției" nu i-a întrebat niciodată nimic.
SPM nu consideră nici astăzi ca evenimentele de la Iași din 14-22 decembrie merita o anchetă.

Sent from my Redmi Note 8 Pro using Tapatalk

[enicky]

ARO 10 a debutat cu 40 de ani în urmă. Potențialul său de succes nu a fost niciodată maxim
     ARO 10 a fost exportat cu succes în Europa de Est, în America de Sud, Italia, Franţa, Germania şi în alte ţări. Avem cunoştinţă despre exemplare ajunse inclusiv prin China şi Australia. Cea mai mare aventură la volanul unui ARO 10 nu a fost realizarea unui român, ci a unui argentinian: străbaterea completă Americii de Sud din Columbia și până în Țara de Foc (aproximativ 20.000 km).
     Încă un detaliu de reținut: sunt articole care îl descriu în mod greșit pe ARO 10 ca fiind un crossover bazat pe platforma Dacia 1300/Renault 12. Nimic mai greșit: ARO 10 are un șasiu clasic 100% românesc, foarte robust în off-road. De asemenea, are tracțiune permanentă spate și reductor la transmisie. Pe de altă parte, compatibilitatea cu piesele de motor și suspensie Dacia/Renault a favorizat comercializarea internațională.
   Aventura sud-americana : https://conelnorteenelsurenaro.blogspot.com/