TARA UNDE SUNT NEVOIT SA TRAIESC.....si unde probabil va creste si copilul meu!

[ntire2000]

Jocul care s-a închis

Aș vrea să pot scrie cândva un text în care să pot argumenta că odată cu alianța PSD-PNL se definitivează (nu știm pentru cât timp) o preluare integrală a statului român, a tuturor ierarhiilor sale, a tuturor relațiilor sale de putere și a tuturor resurselor acestei țări, de către o oligarhie organizată în ambele direcții posibile, de sus în jos și de jos în sus.
Faptul că acum PSD și PNL se aliază formând o majoritate zdrobitoare împotriva unei opoziții firave pentru anihilarea căreia nu e nevoie de acest arsenal dovedește că miza nu e opoziția, ci putere, toată puterea și pe termen lung. Iar „soluția” alternanței la conducerea guvernului – care nu va funcționa, evident, dincolo de cel mult un schimb de roluri – este, de fapt, soluția închiderii jocului, a oricărui joc, inclusiv a jocului democratic.
Alternanța la guvernare pentru șapte ani înseamnă că, de acum, în modul cel mai explicit cu putință, alegerile nu contează. Spun explicit, pentru că ele nu au contat nici până acum, această structură transpartinică de acaparare a statului a funcționat de la nivelele 2 și 3 în jos: priviți doar cum își schimbă partidele secretarii de stat sau directorii în ministere, primarii, consilierii, șefii de agenții, pentru a înțelege că ideologia și „programul de guvernare” sunt lucrurile cele mai neînsemnate. Aceiași oameni vor rămâne la putere, indiferent de partid și de postul pe care îl ocupă. Ei sunt deja acolo de ani buni, doar că nu i-am remarcat noi. Obiectivul declarat cu o alianță pe șapte ani este de a reduce la minimum imprevizibilul provocat de niște alegeri, adică de a forța orice formă de opoziție la un procent neînsemnat. Iar alegerile din decembrie 2020 tocmai asta au dovedit, anume că opoziția poate fi redusă la cel mult 25%, adică, da, la ceva neînsemnat.
Azi, doar se parafează la Cotroceni, adică în vârful piramidei, ceea ce se petrece la nivelurile inferioare ale puterii de cel puțin zece ani încoace: o stabilizare a oamenilor, funcțiilor și posturilor, care să nu poată fi tulburată de niciun fel de alegeri, de alianțe politice sau de neaveniți în „politica mare”. O alianță indestructibilă între politic, financiar, mediatic și informațional.
Ce ne rămâne de făcut? Să așteptăm ca acest „stat eșuat” (expresia preluată de la Klaus Iohannis) să implodeze tot mai des înseamnă să așteptăm să murim la întâmplare unii dintre noi. A fi stăpân peste un stat eșuat înseamnă a admite că eșecurile lui repetate și tot mai frecvente vor curma tot mai multe vieți într-o ordine tot mai aleatorie. Mai înseamnă a admite că mulți dintre tinerii creativi ai acestei țări vor continua să părăsească țara, pentru că la un moment dat devine greu să-ți legi succesul personal de un eșec statal și societal, oricât de bine ți-ar merge în privat. Mai poate să însemne că vor fi mulți cei atrași de mirajul acestei puteri non-ideologice: practic, nu mai contează că ești de dreapta sau de stânga, că ești credincios sau nu, că ai convingeri sau nu.
Dacă ai înțeles cum funcționează puterea și admiți jocurile ei lipsite de convingeri și morală, dar mai ales dacă cunoști pe cineva în sistem și ești gata să plătești pentru asta, ești binevenit, statul are nevoie de tine. Performanța și competența nu au fost niciodată niște criterii de selecție la stat, doar știm asta de multă vreme.
Dacă nu ai înțeles și dacă nu ești gata să intri în acest joc, pentru că ai principii sau valori, atunci ai alte căi: mișcările civice, organizațiile non-guvernamentale, activismul social, intervențiile punctuale în comunitate ori, de ce nu, citadela bine păzită a egoismului hedonist. În fond, putem suprima din viețile noastre orice legătură cu puterea, putem reduce la minimum contactul cu această oligarhie înstăpânită peste România, să ne bucurăm de salarii bune, excursii frumoase, filme interesante, drumeții pe dealuri înverzite, tehnici de dezvoltare individuală, yoga, mindfulness, ori traininguri de team-building cu firma.
Măcar de un lucru să fim vindecați: să nu ne mai facem iluzii ca la Ordonanța 13 sau la 10 August. Să nu cerem dreptate după Colectiv. După cum vedem cu toții, cei de la care așteptam să judece s-au înfrățit azi cu cei care trebuiau să fie judecați. Lucrurile sunt așa și e greu să le schimbăm. Să ne apărăm drepturile individuale și să ne căutăm fericirea dincoace de idealurile de dreptate socială ori de democrație. Acestea ne-au ajutat să creștem, am avut nevoie de ele, dar lumea românească merge altfel acum.
Cine să mai iasă în stradă și împotriva cui, împotriva a ce? Va trebui doar să ne ferim de pericolele cele mari care vin, în raport cu care corupția endemică s-ar putea să ni se pară, cum altfel, doar răul cel mai mic.

Si totusi, nimic nu e batut în cuie....

[toma]

Bine scris!

La bulgari e si mai praf... e atat de faramitat incat nu are cine cu cine sa faca guvern. Si da-i inca un rand de alegeri in curand.

[enicky]

"Dacă ai înțeles cum funcționează puterea și admiți jocurile ei lipsite de convingeri și morală, dar mai ales dacă cunoști pe cineva în sistem și ești gata să plătești pentru asta, ești binevenit, statul are nevoie de tine. Performanța și competența nu au fost niciodată niște criterii de selecție la stat, doar știm asta de multă vreme.
Dacă nu ai înțeles și dacă nu ești gata să intri în acest joc, pentru că ai principii sau valori, atunci ai alte căi:"
  Kelemen Hunor:
"O sa fie inghesuiala mare"
 
  Imi e teama sa ma uit in spate pe acest topic, acu' vreo doi ani si !
Mai multi am spus ca toti sunt o apa si-un pamant.
 Dar "mai bine mai tarziu decat niciodata", ca au inteles si ceilalti cum sta treaba cu democratia la noi in batatura !

[ntire2000]

4.000.000 and counting..... - astia, oficial sunt plecati de tot.

Cifrele mincinoase despre câți suntem și ce facem în România

De fapt..... nu mai stie nimeni câti am mai ramas exact.... si câti vor mai pleca ....

[Hoinar]

Recorder a mai scos un video despre mafia padurilor:

[ntire2000]

Fara comentarii, ce ar mai fi de spus? Oameni bolnavi la cap, tara bolnava....

[ntire2000]

Noi aici, în România, ne-am creat un război, războiul nostru, dar pe noi nu ne-a atacat nimeni în afară de prostia care trage de pe toate flancurile. Dar nu prostia altora, ci a noastră! Iar singura armă pe care o avem în acest război este educația.

[ntire2000]

Au sosit în şcoli testele de salivă mult promise.

Sa îi felicitam.

PS: copilul meu va veni cu el în buzunar, scoala a hotarât ca testarea sa o faca parintii, acasa. Va avea o marja de eroare foarte mica, zic eu. 

[ntire2000]

Am fost observator la interviurile pentru directori și am văzut profesori care nu știu să trimită un email

...sau când pui niste orbi ca sa te învete sa tragi la tinta.
Traim într-o tara din ce în ce mai absurda, unde suntem evaluati/condusi permanent de niste amatori sau expirati plafonati si plictisiti.

[teutzue]

De ce mai rămân în România?
„Când mi-e mai dor de țară, mă uit la Recorder și îmi trece”. „Astfel de materiale te fac să realizezi că e mai bine să pleci din țara asta”. Sunt comentarii la ultima mea investigație. Sunt mii de mesaje similare lăsate de oameni la finalul anchetelor publicate până acum la Recorder. Dacă mă iau după comentarii, munca mea pare să fi alungat până acum din țară o mulțime de oameni.
Sunt primul care află despre nenorocirile din investigațiile pe care urmează să le public și să stârnească reacții ca cele de mai sus. Mă confrunt cu mizeria pe viu, la fața locului, live. Dar sunt ultimul care să își dorească să părăsească țara. Am câteva motive.
Stau pentru că pentru mine clasa politică mizerabilă pur și simplu nu e un motiv de plecare. Nu cred că trebuie să ne căutăm fericirea în politicieni. O singură țară există pe globul ăsta unde oamenii de rând își găsesc extazul în conducătorul lor: Coreea de Nord.
Am decis să rămân și pentru că sunt conștient că schimbarea unei țări cu o altă țară nu e ca și cum m-aș muta de pe un scaun pe altul. Situația ar fi mai degrabă similară cu smulgerea unui arbore dintr-o pădure și plantarea lui într-un ghiveci. Fie și cel mai fertil sol în ghiveciul ăla, tot vor rămâne  traumele smulgerii pentru mult timp. Poate pentru totdeauna.
Mai stau în țara asta și pentru că, dacă las patima la o parte, și mă uit pe cifre seci, îmi dau seama că România a trăit în acest ultim deceniu cei mai buni ani ai ei din toată istoria locuirii pe aceste meleaguri. Deși nu e încă prosperitatea pe care am fi vrut-o, e pace și e libertate.  Mă gândesc la oamenii buni care au crezut în trecut în această țară în condiții infinit mai grele și refuz să îmi pierd speranța în România tocmai când ea traversează cea mai bună perioadă a ei.
Mai stau și pentru că eu cred că România se poate schimba. Cel mai bun argument este că România deja s-a schimbat enorm în ultimii ani. M-am apucat de jurnalism în 2002 cu înflăcărarea tânărului convins că va schimba țara. Aveam să constat imediat că România se schimbă și fără prețiosul meu ajutor. Când am pășit în prima mea redacție, România era o țară gri, fără nicio direcție și fără nicio lumină în tunelul negru al unei tranziții care nu se mai termina. După doi ani, țara a ajuns membră a celei mai importante alianțe din lume și investitorii au început să vină la noi fără să se mai teamă că pe afacerea lor ar putea cădea o bombă aruncată de la Est. După încă trei ani, am intrat în Uniunea Europeană, granițele ni s-au deschis, tot mai mulți români au văzut oportunitățile și în propria țară, nu numai peste hotare, iar cifrele au început să se îmbunătățească. De atunci speranța de viață a românilor a crescut cu cinci ani, rata mortalității infantile a scăzut de trei ori, Produsul Intern Brut s-a dublat, iar după calculele Eurostat puterea de cumpărare a românilor a ajuns-o din urmă pe a polonezilor și a depășit-o pe a ungurilor. Deși e greu de crezut, de anul trecut România e clasată de Banca Mondială în rândul țărilor bogate ale lumii.  Toate astea s-au întâmplat în ciuda faptului că în toți acești ani am avut, cu mici excepții, niște incompetenți și niște hoți în fruntea țării. Dar țara a fost împinsă înainte nu de politicienii ei, ci de oamenii ei. De zeci de mii de IT-iști, arhitecți, fermieri, antreprenori care și-au văzut de treabă în această țară.
Orice am crede despre ea, România îți oferă șansa și libertatea să schimbi ce nu îți convine. Recorder este un exemplu. Patru jurnaliști nemulțumiți de presa din România s-au gândit să facă ei o presă mai bună. După doar patru ani, Recorder a ajuns una din cele mai respectate redacții din țară. Nu sunt multe țări în partea asta a lumii unde proiecte precum Recorder ar fi fost posibile. La doar câteva sute de kilometri distanță, jurnalistul onest sfârșește împușcat în scări de bloc sau torturat prin beciurile poliției politice. În România, inițiative precum Recorder nu sunt doar în jurnalism, ci mai în toate domeniile. Sunt mii de proiecte pornite de la zero pentru că unii oameni au vrut să facă lucrurile mai bine și au reușit cu propriile forțe.
Mai stau în România și pentru că această țară îți dă și șansa să faci, într-o viață de om, cât mai mult bine la cât mai mulți oameni. E atât de multă dezordine în jurul nostru, încât un lucru oricât de mic schimbat în bine are un impact asupra comunității de o sută de ori mai mare decât dacă l-am face într-un stat mai aranjat.
Și mai stau pentru că am ajuns să cunosc oamenii acestei țări. În 18 ani de presă la firul ierbii am călătorit prin toate cotloanele României. Am văzut de la cele mai mici cătune până la toate marile orașe. Am cunoscut oameni din toate păturile sociale. În ciuda personajelor pe care le descoperiți în investigațiile noastre, pot să vă spun cu toată convingerea că nu suntem un popor de hoți și de trântori, cum adesea văd pe unii concluzionând prin comentarii. Suntem o țară cu oameni buni, creativi, muncitori și pitorești. Doar că trântorii și hoții sunt cei mai vizibili semeni ai noștri. S-au urcat acum 30 de ani la vârful țării, furând o Revoluție făcută de cei mai buni oameni ai acelor vremuri. Dar trăiesc cu convingerea că generațiile ce vor veni vor repara această nedreptate.
Azi e Ziua Națională a României. Când scriu acest text mai sunt câteva ore până la parada militară și până la parada paralelă. Parada unde vor defila politicienii care vor plimba prin gură marea lor dragoste față de țară. Să nu îi credeți. Ei sunt de fapt cei care o disprețuiesc cel mai mult. Ei au golit-o de cei mai buni cetățeni ai ei și au adus-o în acest punct: o țară ajunsă nu o casă, ci un vagon. Un vagon în care oamenii urcă doar ca să coboare. Ar putea să se golească cu totul la următoarea stație. Așa că astăzi, mai mult ca niciodată, e nevoie de exemplul celor care au ales să mai stea. Mai stați.

Text preluat de la Alex Nedea, fiul profesoarei mele de biologie.
La multi ani, Romania! Eu te tin strans la piept chiar daca ma arde lucrul asta.