- Din pacate iar am inceput sa ne refugiem ca in alte vremuri, dar acum nu din cauza lui Ceausescu, ci din cauza mitocaniei din jurul nostru
:
" Nu ştiu dacă există termenul de azil social, dar parcă aş încerca să-l împământenesc. Adică atunci când mă simt persecutat în oraşul meu pe motive sociale şi de educaţie, trec graniţa unei instituţii de cultură şi pentru câteva minute sau ore sunt refugiat social în încercarea de a scăpa de mitocănie, mizerie, ţipete, îmbrânceli, de a uita pentru câteva clipe smulse din timpul universal de lumea în care trăiesc. Intru în librării şi răsfoiesc cărţi, mă duc la film, fac turul muzeelor împreună cu copilul, mă duc la vernisaje şi expoziţii.
Dar cel mai des mă duc la teatru. Fără a fi specialist sunt un spectator care apreciază în mod deosebit talentul, munca şi dăruirea actorilor, care este sensibil la inovaţia artistică şi la viziuni regizorale noi şi care trăieşte cu intensitate actul artistic. Teatrul este o enclavă în care timpul se opreşte, se dilată, o ia în sens invers, scena e infinită, culorile au nebănuite nuanţe, emoţia e la ea acasă şi râsul… râsul e mai subtil ca niciodată. Aseară am cerut azil social la Teatrul de Comedie " Nu ştiu dacă există termenul de azil social, dar parcă aş încerca să-l împământenesc. Adică atunci când mă simt persecutat în oraşul meu pe motive sociale şi de educaţie, trec graniţa unei instituţii de cultură şi pentru câteva minute sau ore sunt refugiat social în încercarea de a scăpa de mitocănie, mizerie, ţipete, îmbrânceli, de a uita pentru câteva clipe smulse din timpul universal de lumea în care trăiesc. Intru în librării şi răsfoiesc cărţi, mă duc la film, fac turul muzeelor împreună cu copilul, mă duc la vernisaje şi expoziţii.
Dar cel mai des mă duc la teatru. Fără a fi specialist sunt un spectator care apreciază în mod deosebit talentul, munca şi dăruirea actorilor, care este sensibil la inovaţia artistică şi la viziuni regizorale noi şi care trăieşte cu intensitate actul artistic. Teatrul este o enclavă în care timpul se opreşte, se dilată, o ia în sens invers, scena e infinită, culorile au nebănuite nuanţe, emoţia e la ea acasă şi râsul… râsul e mai subtil ca niciodată. Aseară am cerut azil social la Teatrul de Comedie."
gandulblog de Adrian Furnică | 30 sep 2010
