Poveste sau mai multe

[gabineg]

DARUL MULT DORIT
Se povesteşte că un tânăr, singur la părin i, urma să-si încheie cu brio studiile academice. De luni
de zile admirase o maşină expusă în vitrina unui magazin auto. Ştia că tatăl lui îşi poate permite să
cumpere o astfel de maşină, aşa că şi-a exprimat dorin a să o primească în dar la absolvire.
Ziua mult aşteptată se apropia, dar fără ca tânărul să poată depista vreun semn că va intra în
posesia maşinii mult visate. O uşoară dezamăgire începuse să i se cuibărească în inimă.
În seara dinaintea festivită ii de absolvire, tatăl şi-a chemat fiul în birou. L-a felicitat pentru anii de
studiu şi i-a spus cât de mândru este de el şi cât de mult îl iubeşte. Apoi i-a întins o cutie frumos
împachetată, rostind emo ionat:
- Felicitări, fiule!
Fiul a deschis cutia, sperând că va găsi în ea cheile maşinii. Înăuntru se afla o biblie scumpă, cu
numele lui scris în litere aurite pe copertă şi îmbrăcată în piele. Deziluzia i s-a transformat în mânie.
- Cu banii pe care îi ai, tu îmi dai ca dar la absolvire o Biblie?
Tânărul a ieşit furios din cameră trântind Biblia pe birou şi părăsind definitiv casa tatălui său.
Anii au trecut. Tânărul de odinioară avea de-acum o afacere prosperă şi o familie frumoasă. Într-
un târziu, si-a dat seama că vremea nu stă în loc şi a hotărât să-şi viziteze tatăl, pe care nu-l mai
văzuse din ajunul absolvirii facultă ii. Însă, înainte ca să poată pleca la drum, o telegramă fulger îl
anun ă că tatăl lui a decedat si că toată averea i-a rămas lui, ca singur moştenitor.
Ajuns din nou acasă după ani de zile, inima i-a fost copleşită de triste e şi regrete. A intrat în biroul
tatălui său. La un capăt al mesei grele din lemn de stejar se afla biblia pe care tatăl să i-o oferise în
ajunul absolvirii - în aceeaşi pozi ie în care o lăsase el înainte de a părăsi casa părintească. Cu ochii
împăienjeni i de lacrimi, fiul a luat-o, a deschis-o si a început să citească în ea.
La un moment dat, întorcând încă o filă, un plic alb a fluturat la podea. S-a aplecat să ridice plicul,
pe care se afla adresa magazinului auto de unde sperase cu ani în urmă să primească maşina mult
visată. În plic se afla un contract de vânzare, datat în ziua absolvirii. Peste termenii contractului scria
cu litere mari „ACHITAT”. Maşina îl aştepta de ani de zile în garaj.
De câte ori a i trecut cu vederea binecuvântările lui Dumnezeu, doar pentru că nu au fost
„împachetate" cum v-a i aşteptat?


Statia metro L’ENFANT PLAZA în Washington, DC, într-o zi friguroasă, pe 12 ianuarie 2007.
Un om cu o vioară a cântat şase piese de Bach timp de 45 de minute. În timpul acesta aproximativ 2000 de oameni au trecut prin acea statie, majoritatea în drum spre serviciu.
După vreo trei minute un om între două vârste l-a observat şi s-a oprit să-l asculte pentru câteva secunde, apoi a grăbit pasul, mânat probabil de programul sau strict.
După 4 minute violonistul a primit primul său dolar, o femeie i l-a aruncat în pălărie fără să se oprească.
După 6 minute un tânăr s-a rezemat de perete ca să-l asculte, după care s-a uitat la ceas şi a plecat în trap uşor spre peron.
După 10 minute un copil de 3 ani s-a oprit în fa a muzicianului dar maică-să l-a tras grăbită de hăinută. Copilul s-a mai oprit odată ca să-l privească pe violonist dar maică-să l-a împins nervoasă, aşa că cei doi au pornit înainte, el întorcând capul din când în când. Lucrul ăsta s-a repetat cu mai mul i copii iar părintii i-au împins de la spate, grăbiti să ajungă la treburile lor.
După 45 minute muzicantul cântă în continuare. În tot acest timp numai şase oameni s-au oprit să-l  asculte pentru câteva momente. Circa 20 au aruncat nişte bani. După o oră de cântat omul a colectat în total 32 USD. Când a terminat s-a lăsat tăcerea. Nimeni nu l-a observat, nimeni nu l-a aplaudat… Nimeni n-a remarcat că violonistul era Joshua Bell, unul dintre cei mai buni muzicieni ai lumii. El a interpretat câteva din cele mai dificile piese scrise vreodată, pe o vioară estimată la 3,5 milioane USD.
Cu câteva zile înainte umpluse o sală de concerte din Boston. Pretul mediu al unui bilet fusese 100 USD.
Povestea este adevărată. Concertul din statia de metro, a fost organizat de Washington Post ca un experiment social asupra perceptiei, gustului şi prioritătilor oamenilor. Problemele care s-au pus au fost următoarele:
- Într-un loc public, la o oră nepotrivită, suntem în stare să percepem frumusetea?
- Ne oprim s-o admirăm?
- Putem, oare, să recunoaştem talentul într-un context neaşteptat?
O concluzie posibilă în urma acestui experiment, ar fi aceasta: Dacă nu avem câteva momente să-l ascultăm pe unul dintre cei mai buni solişti ai lumii cântând cea mai bună muzică scrisă vreodată pe
unul din cele mai bune instrumente făcute vreodată, oare de cât de multe alte lucruri minunate ne lipsim în existen a noastră, fără măcar să ştim aceasta?

[Laurentiu]

Cât valorezi in realitate

Andrei, cu o figura trista si abatuta, se intalni cu prietena sa
Cristina intr-un bar, la o cafea. Deprimat, incepu sa se descarce in
fata ei, povestindu-i despre toate preocuparile sale :munca...
banii... raportul cu prietena... scopul sau in viata!... Totul parea
sa ii mearga prost. Cristina baga mana in geanta, scoase o bancnota de
50 EURO si ii zise:

"- Vrei aceasta bancnota? "

Andrei, putin confuz la inceput, ii raspunse:

"- Bineinteles, Cristina... sunt 50 EURO, cine nu i-ar vrea?"

Atunci Cristina lua bancnota intr-o mana si o stranse cu putere pana
cand facu un mic ghemotoc. Aratandu-i ghemotocul lui Andrei il intreba
din nou:

" - Acum o mai vrei? "

" - Cristina, nu stiu unde vrei sa ajungi, dar sunt in continuare 50
EURO. Bineinteles ca ii iau si asa, daca mi-i dai."

Cristina desfacu ghemotocul, arunca bancnota pe jos si o calca cu
piciorul, pana cand se murdari toata.

" - Tot mai vrei bancnota?"

" - Asculta, Cristina, tot nu inteleg unde vrei sa ajungi, este oricum
o bancnota de 50 EURO, si pana cand nu o rupi isi pastreaza
valoarea.... "

" - Andrei, trebuie sa stii, chiar daca uneori ceva nu iese asa cum
vrei tu, chiar daca viata te indoaie si te face un mic ghemotoc, tu
continui sa fii la fel de important cum ai fost intotdeauna... Ceea ce
trebuie sa te intrebi este cat valorezi in realitate, nu cat de mult
poti sa fii abatut intr-un anumit moment. "

Andrei ramase nemiscat uitandu-se la Cristina fara sa zica un cuvant,
in timp ce mesajul ii intra bine in memorie.

Cristina puse bancnota desfacuta alaturi de el, pe masa, iar cu un
zambet complice ii spuse:

" - Ia-i, tine-i cu tine ca sa iti amintesti de acest moment atunci
cand nu te vei simti bine... dar trebuie sa imi dai o bancnota noua de
50 EURO ca sa o pot utiliza cu urmatorul prieten care are nevoie."

Il pupa pe obraz si se indrepta catre usa. Andrei privi bancnota,
zambi, o privi din nou si cu o energie noua il striga pe ospatar sa
plateasca nota...

De cate ori ne indoim de valoarea noastra, de ceea ce meritam
intr-adevar si de ceea ce putem realiza?


Acum gandeste-te bine. Incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:

1. Spune care sunt cele mai bogate 5 persoane din lume.

2. Spune care sunt ultimele 5 castigatoare de la Miss Univers.

3. Spune 10 castigatori ai premiului Nobel.

4. Spune care sunt ultimii 5 castigatori ai premiului Oscar cel mai
bun actor sau actrita.

Cum merge? Rau? Nu te preocupa. Nici unul dintre noi nu isi aminteste
care erau cei mai buni ieri. Iar aplauzele se duc! Si trofeele se
umplu de praf! Castigatorii se uita!

Acum raspunde la urmatoarele:

1 - Spune 3 profesori care te-au ajutat in formarea ta

2 - Spune 3 prieteni care te-au ajutat in momente dificile

3 - Gandeste-te la cateva persoane care te-au facut sa te simti special

4 - Spune numele a 5 persoane cu care iti petreci timpul.


Cum merge? Mai bine? Persoanele care fac diferenta in viata ta nu sunt
cele cu cele mai bune rezultate, cu multi bani sau multe premii...
Sunt cele care isi fac griji pentru tine, care au grija de tine si
care stau oricum cu tine.
Gandeste-te o clipa... Viata este foarte scurta! Tu, pe ce lista esti?
Nu stii?... Lasa-ma sa te ajut...

Nu esti printre cei faimosi, dar esti printre cei la care m-am ganditca vor citi aceste randuri.

[Laurentiu]

ALO, centrala ???

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea
vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie. Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta.
Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune.

Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara. Telefonul! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche. "Alo, Centrala!", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la
ureche: "Centrala.""Mi-am ranit degetul..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta. "Mamica ta nu este acasa?"- urma intrebarea. "Nu este nimeni acasa in afara de mine..."- am bolborosit. "Iti curge sange?" - m-a intrebat vocea..
"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acuma ma doare tare rau..." "Poti sa deschizi racitorul?" - m-a-ntrebat ea. I-am spus ca pot. "Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel," spuse vocea.

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia . ..
M-a ajutat si la matematica.. .
Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune.

A venit apoi o zi in care Petey, canarul nostru, a murit.
Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se
sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii?"
Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Wayne , tine minte intotdeauna,  ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta."

Alta data la telefon, "Alo, Centrala!" "Centrala." - mi-a raspuns vocea cunoscuta. "Cum se scrie cuvantul fix?" -
am intrebat-o.

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din zona Pacificului de Nord-Vest. Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii, la Boston . Imi lipsea foarte mult prietena mea... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai  incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni. .. Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea  seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Vest, de data asta pentru a-mi continua studiile colegiale. Am aterizat in escala la Seattle . Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format
numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am
spus:"Alo Centrala!"

Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Centrala."  Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se scrie
cuvantul fix?"
O pauza lunga. Apoi, vocea aceea catifelata mi-a raspuns, "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum."
Am ras, "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea."
"Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi..."
I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa-mi vizitez sora. "Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Sally."

M-am intors la Seattle peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii" . Am intrebat de Sally.
"Santeti un prieten?" - m-a intrebat. "Da, un foarte vechi prieten... Wayne . .." "Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Sally a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma."   Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Wayne ?" "Da." - i-am raspuns.
"Ei bine, Sally a lasat un mesaj pentru d-ta... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc."
Mesajul ei era, "Spune-i ca  sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."
I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Sally.

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva.

[gabineg]

Tare povestea, @Laurentiu. Merita s-o spui nepotilor...

Off-topic: Tu cat timp mai vrei sa fii "un user cat se poate de fericit" ?

[adrian_r5]

Tu cat timp mai vrei sa fii "un user cat se poate de fericit" ?

Pina vede poza asta din decembrie anu' trecut 

[gabineg]

Eu am mai zis ca vreau sa beau o bere cu voi doi, dar unul nu poate iar celuilalt nu-i place. Nu-i nimic. Planeta e mica si viata-i lunga. Ne intalnim noi vreodata...

[danker]

- Offff... "dinozauri" simpatici ce sunteti.. doar cu adrianr5 am reusit pana acum sa beau un vin de Recas si sa povestim amintiri din armata   , cu laurentiu inca nu, deh distanta probabil, iar cu gabineg spre rusinea mea ( mai suntem si concitadini ) nu am reusit , dar nu-i timpul pierdut.  

[adrian_r5]

Ne intalnim noi vreodata...

Asa ar fi frumos ... de exemplu la o intilnire aniversara suzuki-club.ro 

[gabineg]

Asa e, @danker. Am zis deja ca planeta e mica. Eu cred ca poate ne-am si cunoscut deja pe la vreo actiune profesionala in industria termoenergetica. Imi fac mereu mustrari de constiinta ca nu am luat parte efectiv la niciuna dintre actiunile Clubului, dar jobul, distanta pana la locurile de intalnire saptamanala (ce sa fac, toti copiii dinamici ai forumului se misca ca pestii in apa in cadranele III si IV ale Bucurestiului) si poate comoditatea m-au facut pana acum sa nu cunosc face-to-face decat vreo 3-4 membri ai forumului. Poate organizam o actiune olds-boy in zona de nord a Capitalei.
In legatura cu Adrian si Laurentiu, hai sa ne anuntam unii pe altii cand stationam ceva timp pe teritoriul celorlati, poate stam impreuna sub o umbrela sau la gura unei sobe.

[Laurentiu]

1. Tare povestea, @Laurentiu.
2. Off-topic: Tu cat timp mai vrei sa fii "un user cat se poate de fericit" ?

2. Pina vede poza asta din decembrie anu' trecut 

1. Mi-au dat lacrimile cind am citit-o. Se pare ca sistemul meu imunitar la astfel de treburi, are de suferit. O fi din cauza virstei sau a bolii nu stiu. Cert este ca am devenit (ori doar mi se pare) mai sensibil de la o vreme.

2. Am fost si se pare ca inca mai sint monitorizat. Iasiul s-a obisnuit cu asa ceva . Gabi, tu chiar crezi ca mai sta cineva sa citeasca semnaturile dintr-un mesaj ??? 
Nici pina azi nu am primit un raspuns clar la ceea ce inseamna MODIFICARE in contextul mesaelor din postul cu pricina. Mi s-a taiat scurt macaroana prin "atentionare".

Eu am mai zis ca vreau sa beau o bere cu voi doi, dar unul nu poate iar celuilalt nu-i place.

Poate ne-om intilni cindva chiar si la o cana de ceai sau o cafea lunga (cel putin eu).

...doar cu adrianr5 am reusit pana acum sa beau un vin de Recas si sa povestim amintiri din armata  , cu laurentiu inca nu...cu gabineg spre rusinea mea ( mai suntem si concitadini ) nu am reusit , dar nu-i timpul pierdut.   

In legatura cu Adrian si Laurentiu, hai sa ne anuntam unii pe altii cand stationam ceva timp pe teritoriul celorlati, poate stam impreuna sub o umbrela sau la gura unei sobe.

Cit exista viata, trebuie sa existe si speranta iar in legatura cu o intilnire la "gura sobei", cam rar gasesti asa ceva prin orase. Un loc sub o umbrela pentru o  , gasim noi pe undeva.