Poveste sau mai multe

[mxxa]

Un profesor de filosofie stătea în fata clasei având pe catedră câteva lucruri. 


Când ora a început, fără să spună un cuvânt, a luat un borcan mare de maioneză gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti dacă borcanul este plin si acestia au convenit că era. 
 
     Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. 
Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti dacă borcanul era plin iar acestia au fost de acord că era. 
 
    Profesorul a luat după aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan,. Firesc nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum stătea treaba iar acestia au răspuns în cor "pliiin"! 
 
    Profesorul a scos de sub catedră două cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de această dată definitiv. Studentii au râs. 
 
     "Acum" a spus profesorul după ce hohotele s-au domolit, "as dori să întelegeti că acest borcan reprezintă viata voastră. Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi, familia, copiii, sănătatea, prietenii si pasiunile voastre, si că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viata voastră ar fi tot plină." 
   "Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi, serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte" 
 
    "Dacă veti începe cu nisipul," a continuat el "nu veti mai avea unde să puneti mingile de golf si pietricelele" 
"La fel si în viată, dacă îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine." 
 
    "Acordă atentie lucurilor  importante pentru fericirea ta. Joacă-te cu copiii, fă-ti controale medicale periodic, iesi cu sotia în oras la cină,  vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine stie ce dispozitiv . Ai, în primul rând grijă de mingile de golf, ele contează cu adevărat. Stabileste-ti prioritătile, restul e doar nisip." 
   
    Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mă bucur că întrebi asta,ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viata ta, e loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten." 

[Iahim]

    Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea. Profesorul a zâmbit "Mă bucur că întrebi asta,ele vor doar să arate că, oricât de plină ar părea viata ta, e loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten."   
 
Cat de adevarata este fraza din sfarsitul povestiri tale!

 

[whizzy]

foarte tare povestioara @ mxxa ! multumim

[Fox]

foarte frumoasa povestioara @mxxa. Am trimis-o si altor persoane

[lucianer]

Well done!MXXA 

[Silfax]

In urma cu doua decenii, un psiholog hawaiian surprindea lumea stiintifica cu ceea ce am putea numi, pe buna dreptate, un miracol. Spitalul de Stat din Hawaii se confrunta in acel moment cu probleme deosebit de grave in sectia bolnavilor psihici care comisesera crime abominabile.
Violenta acestora era atat de mare incat, desi purtau catuse la maini si la picioare, personalul medical se simtea serios amenintat de acestia, iar cei mai multi psihologi clinicieni obisnuiau sa-si dea demisia dupa aproximativ o luna de lucru cu acest gen de pacienti. In ciuda avertismentelor colegilor bine intentionati, care incercau sa-l convinga sa nu lucreze intr-un astfel de loc, fiindca asta echivala cu o sinucidere in plan profesional, dr. Haleakala Lew Len a acceptat totusi postul.
Si atunci au inceput sa apara miracole. Dupa numai cateva luni, s-a dovedit ca in cazul multora dintre acesti pacienti nu mai era nevoie de catuse. Dozele medicatiei au scazut simtitor la majoritatea pacientilor si chiar s-au sistat in cazul unora. Dupa patru ani, pavilionul a trebuit sa fie inchis din lipsa de.. pacienti violenti.
Partea cea mai interesanta este ca in acesti patru ani dr. Len nu a vorbit cu nici unul dintre temutii sai pacienti. Mai mult, nici macar nu i-a vazut! Cerintele sale la ocuparea postului de psiholog clinician au fost de a i se oferi un birou si acces la dosarele criminalilor spitalizati.
“Tot ce a trebuit sa fac a fost sa lucrez asupra propriei mele persoane, a declarat ulterior dr. Len. Daca vrei sa vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poti face vindecandu-te pe tine.”
In prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes de-a lungul carierei sale, folosind aceasta metoda pe mii de persoane, lucrand inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizatii internationale prestigioase, precum UNESCO si Natiunile Unite. Dr. Len detine un doctorat in psihologie obtinut la Universitatea din Iowa, Statele Unite, dar el atribuie remarcabilul sau succes ca psiholog clinician, practicilor de vindecare traditionale invatate de la Morrnah Nalamaku Simeona, o femeie kahuna.
Cine sunt kahuna? In hawaiiana, huna se traduce prin secret, iar kahuna prin pastrator al secretului, expert, magistru. Daca vreti, kahuna reprezinta echivalentul mesterului in sistemul de bresle medieval. Orice meserie, arta sau mestesug avea proprii sai kahuna. Termenul a devenit insa cunoscut ca echivalent al samanului, vraciului, preotului. Legendele abunda in descrierea puterilor acestor kahuna, capabili sa realizeze vindecari miraculoase, sa influenteze vremea, sa mearga pe carbuni incinsi, sa-si atraga prosperitatea etc.
Morrnah Nalamaku Simeona s-a numarat printre ultimii kahuna veritabili dinHawaii, fiind numita oficial in 1983 de catre autoritati drept o comoara vie a Hawaii-ului (living treasure of Hawaii). Ea a infiintat Foundation of I, o organizatie nonprofit, menita sa raspandeasca filozofia si practicile psihologice ale vechilor kahuna, inainte ca acestea sa se piarda. Metoda traditionala invatata de dr. Len de la Morrnah Simeona si aplicata cu succes la Spitalul de Stat din Hawaii si nu numai, poarta denumirea de Ho’oponopono, care s-ar putea traduce prin a indrepta lucrurile, a corecta o eroare.
Metoda este extraordinar de simpla, atat de simpla incat mintea noastra, fascinata de complex si maestra in a complica masiv si inutil lucrurile, are impulsul de a o respinge imediat. Pe de alta parte, in ciuda simplitatii ei, metoda are la baza principiile huna, care sunt destul de greu de acceptat de noi, cei crescuti in spiritul respectului pentru rational si stiintific.
Lumea este o reflectare a gandurilor noastre. Asemeni lui Buddha, vechii kahuna considerau ca noi cream lumea prin gandurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se intampla in viata noastra reprezinta o consecinta a gandurilor noastre.
In cuvintele lui Morrnah Simeona, lumea este o reflectare a ceea ce se intampla in interiorul nostru. Daca ne confruntam cu o problema, trebuie sa cautam cauza in noi insine, nu in factorii exteriori.
• Daca o persoana ne agreseaza, este util sa ne amintim ca ceilalti sunt o oglinda pentru noi si ca agresivitatea respectivei persoane nu este decat proiectia in exterior a propriei noastre agresivitati refulate.
• Daca seful ne spune ca nu suntem suficient de buni pentru postul pe care il ocupam, atunci vorbele lui nu sunt decat o reflectare a ceea ce noi insine gandim in sinea noastra despre noi.
• Daca ne imbolnavim, este bine de stiut ca, pentru kahuna, trupul este o casa pentru ganduri: cauza imbolnavirii rezida in negativitatea unui gand, intr-o eroare de judecata. “Nu-i nimic in neregula cu erorile de judecata, declara cu umor dr. Len. Te pot omori, asta-i tot.”
In viziunea unui kahuna, mintea este asemeni unei gradini, iar gandurile asemeni unor seminte. Ele incoltesc si dau roade. Trebuie sa avem grija ce ganduri plantam in mintea noastra, caci, inevitabil, vom culege ceea ce am semanat. Vestea buna este ca orice stres, dezechilibru sau boala pot fi corectate, lucrand asupra ta. Nu este nevoie sa cauti raspunsuri sau ajutor in afara ta. Si nimeni nu iti poate oferi informatii mai relevante decat cele pe care le poti obtine singur, cautand in tine insuti, sustine Morrnah Simeona.
Pentru kahuna, circumstantele exterioare sunt un barometru al nivelului nostru de constiinta. Starea de sanatate sau de boala, prosperitatea sau pauperitatea, succesul sau esecul nostru ori al celor din jurul nostru reflecta nivelul de constiinta la care am ajuns. Daca nivelul nostru de constiinta se modifica, circumstantele exterioare se schimba rapid, iar nivelul de constiinta poate creste semnificativ, daca ne asumam responsabilitatea pentru tot ce se intampla in viata noastra, pentru tot ce se intampla in jurul nostru.
“Vindecarea ori schimbarea incepe cu asumarea responsabilitatii. Ce inseamna sa ne asumam 100% responsabilitatea pentru absolut tot ce se intampla in viata noastra? Inseamna sa accepti faptul ca tu insuti – si nimeni altcineva – esti creatorul a tot ceea ce experimentezi, al tuturor evenimentelor pe care le traiesti”, afirma dr. Len, constient ca declaratia sa poate fi socanta sau chiar revoltatoare pentru majoritatea oamenilor.
O idee foarte greu de digerat, intr-o societate in care ne-am obisnuit sa ne gasim scuze la tot pasul, sa dam vina pe altii pentru ce nu merge in viata noastra, sa cultivam asiduu o mentalitate de victima.
Mai mult, aceasta idee este greu de acceptat si de catre persoanele considerate supraresponsabile. Caci una este sa iti asumi responsabilitatea propriilor actiuni si alta este sa iti asumi responsabilitatea pentru actele violente ale unor oameni cu care nu ai avut nimic de-a face si cu care singura legatura pe care o ai este ca locuiti impreuna in acelasi oras. Multi psihologi ar spune ca o astfel de gandire nu face decat sa ne culpabilizeze in mod excesiv.
Accesul la miracol si, implicit, la supraconstient nu este posibil decat atunci cand reincepem sa privim lumea prin ochii unui copil. E vorba despre redescoperirea inocentei, nu despre cultivarea infantilitatii. Problema adultilor este ca si-au pierdut inocenta, dar si-au accentuat infantilitatea, prin evitarea sistematica a asumarii responsabilitatii. Kahuna afirma ca, reinstaurand inocenta – starea in care nu judecam, nu punem etichete, nu suntem obsedati de castigul personal – viata noastra se poate schimba radical.
“Intreaga lume este creatia ta si acest lucru trebuie luat ad litteram”, afirma dr. Len. Actele violente ale acelor criminali bolnavi psihic din Spitalul de Stat din Hawaii erau responsabilitatea lui, doar pentru faptul ca acestia aparusera in viata sa. Problemele lor erau creatia sa si, de aceea, tot ce a trebuit sa faca pentru a-i vindeca a fost sa lucreze asupra lui insusi, sa stearga el insusi gandurile care le-au generat.
Exagerare dusa la extrem, am putea spune, chiar daca descoperirile recente din fizica cuantica par a conduce la aceleasi concluzii. Asta inseamna ca daca copiii nostri au o problema de sanatate, ceva din noi a produs acea problema; daca partenerul de afaceri ne trage pe sfoara, noi am facut ca acel lucru sa se petreaca; daca sotul ori sotia ne inseala, noi am atras asta. Pare absurd. Totusi, evenimentele din viata noastra actualizeaza amintiri, tipare de actiune trecute si reactii ciudate. La urma urmei, toti am experimentat reactii care ne-au surprins si pe noi, si pe cei care ne cunosteau foarte bine – reactii in care parca nu eram noi insine, nu-i asa?
 
Daca te confrunti cu o problema, o situatie limita, un necaz, o suferinta, intrebarea pe care trebuie sa ti-o pui automat este: ce anume din ceea ce se intampla in mine a generat sau a atras aceasta problema? Apoi trebuie sa stergi gandurile care au produs respectiva problema.
Dar cum putem sti care ganduri au creat-o? “Nu va faceti probleme, spune dr. Len. O parte din voi stie. Trebuie doar sa-i dati permisiunea sa o faca. Cand judec o persoana, acea persoana devine un prizonier al gandurilor mele.”
Cream lumea prin gandurile noastre, iar pentru kahuna aceasta nu este o metafora. Este o realitate. In viziunea lor – care este comuna cu cea a tuturor religiilor – Dumnezeu a creat fiinte perfecte, dar noi nu mai putem sa vedem acest lucru, fiindca intre ceea ce exista in realitate si ceea ce vedem se interpune gandul.
Noi nu mai vedem ce exista in realitate, noi nu ne vedem decat propriile ganduri. “Lumea este ceea ce credem ca este”, afirma Serge Kahili King, doctor in psihologie si o autoritate internationala in materie de huna. Psihologia moderna tinde sa ajunga la aceleasi concluzii, de vreme ce afirma ca oamenii nu reactioneaza la evenimentele in sine, ci la propria lor perceptie asupra evenimentelor.
Mai mult, studiile arata ca oamenii tind sa se conformeze perceptiilor altor oameni. Altfel spus, daca spunem in mod repetat unui copil ca este rau, el va ajunge sa se comporte ca atare. Daca unui angajat i se lauda in mod repetat performantele, chiar daca acestea nu sunt tocmai grozave, el va ajunge sa lucreze din ce in ce mai bine.
In limbajul unui kahuna, acest fenomen se exprima in felul urmator: “daca eu gandesc intr-un anumit fel despre o persoana, acea persoana devine un prizonier al gandurilor mele”. Asta inseamna ca el tinde sa se conformeze perceptiei mele si, mai devreme sau mai tarziu, se va comporta in asa fel incat sa-mi confirme perceptia despre el.
Prin urmare, actele unei persoane sunt o consecinta a ceea ce gandesc despre ea si trebuie sa-mi asum responsabilitatea pentru acest lucru. De aceea, a nu judeca este singura atitudine corecta vizavi de o alta persoana. Daca este ceva de corectat, spun kahuna, atunci acest ceva reprezinta erorile noastre de gandire.
Asa stand lucrurile, atunci poate ca nu ar trebui sa ne mire foarte mult ca dr. Len si-a vindecat pacientii, lucrand doar asupra lui insusi. Ce a facut exact doctorul Len pentru a-si vindeca pacientii? “Am repetat incontinuu: Imi pare rau. Te rog, iarta-ma - a declarat senin dr. Len. Asta-i tot.”
De-a dreptul socant! Banuiesc ca doctorului Len ii place sa socheze, sa surpinda printr-o lovitura puternica si neasteptata, rutina noastra mentala. El spune ca oamenii, in special vesticii, gandesc prea mult. Mai exact, sunt prinsi in rutina unor programe care ruleaza inconstient. Contrar a ceea ce gandim noi, el sustine cu tarie ca intelectul nu poate rezolva problemele. Cred ca Einstein ar fi fost de acord cu el, din moment ce a declarat ca “o problema nu poate fi rezolvata la nivelul de gandire care a generat-o”.
 
CERE-TI IERTARE
 
De aceea, nu trebuie decat sa constientizezi problema pe care o resimti la nivel fizic, emotional, mental etc., apoi sa incepi sa iti purifici gandirea care a atras-o, printr-un proces de cainta si iertare. “Te rog, iarta-ma ca te-am facut prizonierul gandurilor mele (si fiindca, prin negativismul gandurilor mele, ti-am influentat in mod distructiv comportamentul).” Asa este in crestinism: ruga trebuie precedata de cainta si de cererea iertarii. Asta este ceea ce poate face constientul: sa se caiasca si sa ceara iertare. Restul este treaba supraconstientului, el este armonizatorul, vindecatorul. Suntem prizonierii propriei minti si nu putem evada folosindu-ne tocmai de minte – temnicerul insusi.
Cum te poti ajuta in viata de zi cu zi?
Acest proces poate fi folosit in cele mai diverse situatii: cand suntem bolnavi, cand cineva apropiat este bolnav, cand ne confruntam cu probleme profesionale, financiare, sentimentale etc.
Daca problema tine de sanatate, atunci putem spune corpului: “Imi pare rau ca ti-am facut rau prin gandurile mele negative. Te rog, iarta-ma.” Si repetam acest lucru cu sinceritate, pana problema dispare.
Daca copilul are probleme la scoala, putem repeta mental: “Imi pare rau ca ti-am creat aceste probleme prin gandurile mele. Te rog, iarta-ma.” Este esential ca trairea sa fie autentica, iar cererea de iertare sa fie pe deplin sincera. Consecinta imediata este un sentiment de iubire, iar dr. Len si Morrnah Simeona declara ca acesta este un semnal ca vindecarea a inceput.
Probabil ca la o prima citire vei respinge aceste lucruri, pe motivul ca sunt prostii, povesti de adormit copiii. Dar kahuna afirma ca supraconstientul este receptiv tocmai la limbajul de copil, ignorand formularile savante. Interesant este ca psihanaliza a ajuns la o concluzie asemanatoare: interpretarile pretentioase, destepte, intelectualizate nu ajung la pacienti. Accesul la miracol, si implicit, la supraconstient nu este posibil, decat atunci cand reincepem sa privim lumea prin ochii unui copil.
E vorba despre redescoperirea inocentei, nu despre cultivarea infantilitatii. Problema adultilor este ca si-au pierdut inocenta, dar si-au accentuat infantilitatea prin evitarea sistematica a asumarii responsabilitatii. Kahuna afirma ca, reinstaurand inocenta – starea in care nu judecam, nu punem etichete, nu suntem obsedati de castigul personal – viata noastra se poate schimba radical: renuntam la a ne complica viata inutil si ne redobandim bucuria de a trai, devenim mai creativi, ne adaptam mai suplu si mai eficient schimbarilor; iar calitatea relatiilor noastre se imbunatateste semnificativ.
IN LOC DE CONCLUZIE
Un medic din Statele Unite ale Americii, dr. Ira Byock, a lucrat foarte mult cu bolnavi in faza terminala si a descris experientele si concluziile sale in doua carti devenite best-seller-uri. Una dintre ele se numeste The Four Things that Matter Most (Cele ce patru lucruri, care conteaza cel mai mult) si se refera la cele mai frecvente declaratii pe care bolnavii le fac celor apropiati pe patul de moarte. Acestea sunt:
IARTA-MA!
TE IERT!
MULTUMESC!
TE IUBESC!
Dr. Ira Bylock considera ca nu trebuie sa ajungem pe patul de moarte pentru a folosi aceste declaratii care, in opinia sa, au un potential imens in a ne vindeca relatiile si in a ne transforma profund viata.

PS. Oare cati din noi intelegem cu adevarat si aplicam cele de mai sus?

[miocrl]

cine are kef sa citeasca si i se pare interesant,

http://www.scribd.com/doc/15022626/INUAKI-Reptilianul-Din-Mine

pot sa ii dau .pdf

[miocrl]

"
(…) Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.

“Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”,  a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..

“Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul.
Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.” Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”,
 ...
"
continuare pe:

http://www.scribd.com/doc/20250346/Basmul

[sanduraveica]

Dupa asemenea invatatura vorbele sunt de prisos!!

[lucianer]

...Frumos dom'le!