Poveste sau mai multe

[miaunica]

de multe ori animalele ne dau lectii de viata...
recunosc ca sunt fascinata de comportamentul pisicilor...

povestea soparlei am vazut-o transpusa de doua dintre pisicile mele cu ceva ani in urma..
la bunica mea aveam o pisica matura, de vreo 3 ani. cand ma duceam la ea, in vacante, imi caram si odorul de acasa, un pui de cateva luni. pisicile s-au imprietenit. intr-o zi cel mic    s-a imbolnavit.. zacea si nu mai manca nimic. am vazut cum cea mare ii aducea cate  un soricel pe care-l lasa langa el. cel mic o lingea pe cel mare cu recunostinta.

un alt exemplu mi-a fost dat tot de un motanel de-al meu.
bunica a pus la incubator oua de gaina. dupa ce au iesit puii, in primele zile de viata ii tinea intr-o cutie de carton mare, la soare.  pisoiul, curios maxim, s-a bagat in cutie cu puii. la inceput am intepenit crezand ca o sa-i manance, dar el avea alte intentii: a fost closca pt acei pui! dormea cu ei si puii se bagau sub el ca sub closca! altii se cocotau pe el!..si dupa ce au mai crescut si le-a dat drumul in spatiu amenajat special pt pui, motanelul tot se baga la ei in tarc sa stea cu ei..

alt exemplu mi-a fost dat de o pisica ce avea 4 pui. alta pisica, ce avea cinci pui a murit. cealalta, vazand ca puii miorlaiau de foame, ii hranea pe ai ei, apoi se ducea si-i hranea si pe ceilaltii..

la oameni e mai simplu...ii abandonam prin pubele...prin supermarketuri...

[cribo25]

^

Nu putem compara constiinta oamenilor cu instinctul (constiinta) animalelor. Aici diferenta este net in favoarea celor din urma.
Inca ceva de amintit: niciodata un animal nu ucide decat pentru hrana sau cel mult pentru a se apara. Oamenii ucid (si) din placere: scor castigat cu  2 - 0 de catre animale.

PS. http://www.descopera.ro/dnews/7839780-animalele-au-constiinta-si-vointa-proprie

[gabineg]

Mai sunt unii caini care-si sfasie stapanul sau prietenul aflat in vizita. Dar sunt cazuri rare.

[hugbear]

De obicei e vina stapanului: n-a stiut sa-si aleaga un caine pe care sa-l stapaneasca, n-a stiut sa-l stapaneasca dupa ce si l-a ales. Sa nu uitam ca rasele de caini nu mai sunt de mult salbatice, ele fiind rezultatul direct al selectiei facute de oameni pentru obtinerea diverselor caracteristici. Semeni vant, culegi furtuna...

[LTD]

In cautarea diamantului…

-Mami, unde s-a dus bunica?
-Să caute diamante.
-Ce e un diamant?
- E un fel de piatra cu puteri magice.
-Se găsește pe străzile vechi, alături de alte pietre urate, sau pe malul raului, printre cele colorate?
-Nu.
-Dar unde atunci?
-În pământ, departe.
-De ce vrea bunica așa o piatră fermecată?
-Pentru ca stie ca nu o va gasi niciodata.
-Atunci de ce a mai intrat in pamant, dupa ea?
-Trebuie totusi sa o caute.
-Dar cum se va intoarce daca nu-i e dat sa o gaseasca?
-Vom vedea. Nu ne ramane decat sa asteptam.

Dupa cativa ani, Eduard a invatat sa scrie si sa citeasca, mai repede decat ceilalti. A aflat ca undeva, prin Africa de Sud, se gasesc diamante in pamant.

“Bunico, stiu ca nu ai gasit piatra. Altfel te intorceai pana acum. Te-am visat cu pamant negru prin unghii si par. Nu e chiar o misiune usoara, dar eu ti-am facut o harta si ti-o las aici, pe locul in care mama mi-a zis ca ai intrat. Sa o iei la sud, adanc, ca treci pe sub mare. Deasupra ta inoata delfinii si mai sar, in semn de bucurie, printre valuri. Apoi vei avea deasupra piramidele, mormintele unor regi. Vor veni dune de nisip, purtate de vant dintr-un loc in altul. Tot mai spre sud, vei da peste diamante. Sa ti-l alegi pe cel mai bun si sa te intorci cu el.”

Cand s-au implinit sapte ani, s-au dus cu totii sa o scoata, cu preot in frunte, sa o pomeneasca, sa-i schimbe vesmintele putrezite si sa o lase sa-si continue somnul. Din lemnul ieftin al sicriului nu mai ramasese nimic. O folie albastra de plastic era intacta si o acoperea. “Cred ca s-a scurs apa din mare si s-a aparat cu o pelerina” se gandea micutul Eduard. Dupa intreg ritualul, el a vrut sa mai ramana putin singur, promitand ca isi va prinde mama, tot mai bolnava, din urma. Era trist si inca refuza sa creada ce a vazut. Printre suspine, a pus mana pe pamant, blestemandu-l ca nu contine si aici diamante. Exact in acel loc, un colt de hartie ingalbenita se vedea printre bulgarii aerisiti. S-a gandit ca e harta pe care a lasat-o el, mai demult. A tras-o incet si a observat ca era stransa intr-un fel de pachet. Despaturind-o, a dat inauntru peste un saculet din catifea, ce continea, surprinzator, un diamant. O piatra cum nici in filme nu vazuse. Pe hartie scria: “Dragul meu, greu sa gasesti singur ceva, cand nimeni nu te ghideaza de sus si nimeni nu crede in tine. Obosisem invartindu-ma in cercuri si cu greu am reusit sa ajung de unde am plecat, luandu-ma dupa niste plansete. Am gasit harta facuta de tine si apoi mi-a fost tot mai usor. Delfinii, valurile, piramidele, nisipul, am trecut pe sub ele. Am cules un diamant tocmai din sudul Africii! Purtam multi ani in spate si forta imi slabise. La intoarcere, am devenit prea mare ca sa mai exist. Ma bucur insa ca am putut rezista pana aici. Piatra am slefuit-o pe drum, in palme, printre alte pietre, la piept, in atatia ani. Vei sti ce sa faci cu ea…”

Eduard s-a intors singur acasa, privind in sus, spre cer. Seara, s-a apropiat de mama sa bolnava, atingand-o pe umar.

-Mami, si tu vei intra in pamant dupa diamante?
-Ma tem ca da.
-Nu e nevoie, am unul minunat aici, gasit de bunica. Ti-l fac cadou chiar acum…

[miaunica]

azi am primit pe mail povestioara de mai jos si m-am gandit s-o impartasesc cu voi...

Un om si un caine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumusetea zilei, cand, deodata, isi dadu seama ca, de fapt, murise.  Isi aducea acum clar aminte ca murise, iar cainele, care mergea langa el, murise chiar cu mai multi ani in urma...  Se intreba: " Oare unde duce drumul asta?"...
Dupa o vreme, ajunsera amandoi in dreptul unui gard inalt de piatra. 
Privindu-l mai indeaproape, vazu ca era facut dintr-o marmura foarte fina. 
Mai sus, pe colina, gardul era intrerupt de o arcada care stralucea in soare. 
Ajunsera acolo si vazu ca era incrustata cu perle, iar aleea care ducea spre ea parea pavata cu aur. El si cainele sau se apropiara de poarta si atunci observa, intr-o parte, un om sezand la un birou . 
Il intreba: 
- Scuzati-ma, unde ne aflam ? 
- Aici e raiul - raspunse acesta. 
        - Minunat, zise omul, pot sa va rog sa ne dati putina apa ? 
        - Bine'nteles, intrati inauntru. Am sa trimit imediat vorba sa vi se aduca   niste apa cu gheata. Facu un gest si poarta incepu sa se deschida.   
        - Prietenul meu, poate intra si el ? - intreba calatorul aratind inspre caine. 
        - Imi pare rau, dar noi nu acceptam animale. 
        Omul se gandi o clipa, apoi se intoarse si isi continua calea pe care pornise, impreuna cu cainele sau. 
        Dupa inca o lunga plimbare, pe varful unei alte coline, pe un drum prapadit de tara,  dadura de o ferma, a carei poarta parea ca nu avusese zavor niciodata. De gard, nici nu mai era vorba.
Se apropie si vazu un barbat sezand rezemat de un copac si citind o carte. 
- Scuzati-ma ! - i se adresa el. Aveti cumva putina apa? 
        - Da, desigur... e o cismea ceva mai incolo. 
        - Si pentru prietenul meu ? - zise, aratand catre caine. 
        - Trebuie sa fie si o strachina, chiar langa cismea. 
        Trecura de poarta si ajunsera la o cismea veche, cu pompa.  Omul si cainele baura pe saturate. Dupa ce terminara, se inapoiara la omul de sub copac.   
- Ce loc este acesta ? - intreba calatorul. 
- Acesta este raiul. 
        - Sunt total incurcat. Un cetatean, ceva mai jos, pe drumul asta, mi-a zis ca raiul este acolo unde era el.
        - Te referi la locul acela cu alei de aur si zid de marmura ?... Acela e iadul. 
        - Si nu va deranjeaza ca ei folosesc acelasi nume ca si dumneavoastra ?!... 
        - Din contra, suntem fericiti ca ei ii triaza mai intai pe cei care sunt gata sa-si lase in urma prietenii cei mai buni.   
 

[gabineg]

Aia cu marmura sunt hotelierii din categoria "pets are not allowed"...

[miaunica]

o poveste din istorie...

Cerceii cu topaze

Într-o zi de primăvară a anului 1716, mai mulţi bucureşteni, adunaţi pâlcuri-pâlcuri în faţa Palatului Domnesc, strigau cât îi ţineau plămânii c-au intrat nemţii-n ţară.
Bineînţeles, nu era adevărat.
Însă oamenii au crezut că o glumă nu strică nici la casa principelui, care era Nicolae Mavrocordat. Culmea este că acesta i-a şi crezut. Era venit în Bucureşti doar de câteva luni şi nu ştia cum merg lucrurile în acest oraş. Pentru bucureşteni, el era o noutate absolută, căci a fost primul domn străin, urcat pe tron imediat după Ştefan Cantacuzino (succesorul controversat al lui Constantin Brâncoveanu).
La anul 1716, Mavrocordat avea 36 de ani şi, după cum spune istoria, era un tip destul de cumsecade. În plus şi foarte încrezător în supuşii săi, atât de încrezător încât nu s-a gândit nicio clipă că aceştia făceau glume pe seama lui. De altfel, nici nu se mai auzise până atunci, ca locuitorii vreunui oraş să se adune la palat şi să-şi mintă fără ruşine conducătorul: „Fugi, Măria Ta, c-au intrat nemţii în ţară!”

Nu se poate crede că Mavrocordat nu avea oameni pe care să-i trimită în recunoaştere! Totuşi,  a luat de bune cuvintele târgoveţilor care păreau oameni înstăriţi şi îmbrăcaţi ca lumea, unii dintre ei negustori  şi chiar diaconi la Colţea.

Faptele s-au întâmplat astfel:  era aproape de prânz şi principele încă lenevea, când în iatacul lui a dat buzna Chiţa. Bineînţeles, Nicolae Mavrocordat nu se aştepta să intre cineva şi încă ţipând şi îndemnându-l să-şi facă bagajele!

 Şi tocmai pe asta mizase şi ea.

 Chiţa era fiica unei cameriste şi cunoştea bine Palatul Domnesc, în care se poate spune că îşi petrecuse copilăria. Ea aducea prosoapele, ea căra cearşafurile aliniate-teanc şi tot ea strângea rufăria murdară din care cauză i se şi spunea Rufăreasa.

 Când Mavrocordat a văzut-o în pragul uşii ţipând, s-a şi ridicat din pat. Chiţa Rufăreasa a tras imediat perdelele trandafirii, arătându-i lumea adunată şi punându-l la curent cu intrarea nemţilor. Bineînţeles, ca toată slugărimea, şi ea ştia că e vorba despre o farsă de 1 Aprilie, dar ca şi celorlalţi, şi ei îi era simpatic grecul acesta tânăr şi cu o faţă de papagal bun de păcălit.

 Iar în afară de acestea, Rufăreasa mai voia şi să-şi încerce forţele în care, pe vremea aia, avea o nelimitată încredere. În fond, era un act de mare curaj să intri în iatacul domnesc! Îşi luase inima în dinţi şi în mai puţin de 5 minute îşi dăduse seama că-i şi ieşise. Această încercare capitală i-a schimbat cu totul destinul, căci din ziua aceea nimeni n-a mai putut să facă faţa unei îndrăzneli care primise  chiar girul principelui!

 Cât Mavrocordat şi-a aruncat ochii printre perdelele de mătase, Chiţa, care n-a încetat nicio clipă să se văicărească pe tema intrării nemţilor, a văzut cum străluceau pe pervazul ferestrei două boabe albastre. Şi pe măsură ce povestea, arătându-i cu degetul pe Andrei măcelarul, pe  diaconul Mihalache şi pe băieţii de la brutăria lui Costea, a palmat în viteză şi cele două pietricele, cu toate că ştia foarte bine că erau cerceii lui Mavrocordat.

Mult prea speriat ca să bage în seamă astfel de detalii, domnitorul şi-a adunat câteva lucruri,  şi-a urcat copiii în trăsură şi, doar în pijama şi-n papuci, a tăiat-o spre Giurgiu, unde, evident a aflat că fusese păcălit.

Chiţa Rufăreasa n-a păţit nimic. Nimeni nu putea s-o învinovăţească pentru o glumă pusă la cale de atâta lume. Prin urmare, şi-a văzut de treburile ei, făcându-şi loc cu diverse aplicaţii retorice învăţate din această istorie.

 Cerceii domneşti erau două topaze cât  cireaşa de mai. Un timp i-a ţinut ascunşi în tivul şorţului. Apoi, prin toamnă, când au intrat nemţii de-adevăratelea în Bucureşti, i-a învelit într-o cârpă şi i-a îngropat la rădăcina unei tufe de răsură.

 Nicolae Mavrocordat care, evident, nu i-a mai crezut pe bucureşteni a doua oară, a căzut prizonier la nemţi, iar când a revenit pe tron, în 1719, Chiţa Rufăreasa era deja la casa ei, măritată cu un morar. Uneori scotea la lumină cele două pietre senine şi se uita fericită în apele lor, nu pentru că le-ar fi apreciat valoarea, ci pentru că aceste două pietricele limpezi îi aminteau de cel mai cutezător moment al vieţii.

Cu toate că n-a fost singurul.

În mahalaua ei era cineva, adică-i fusese recunoscută autoritatea. Nu doar că nimeni nu îndrăznea să i se împotrivească, dar personalitatea ei s-a răsfrânt şi asupra copiilor, pe care toată lumea îi numea ai Rufăresei. Pătruns de importanţa mamei lui, băiatul cel mare s-a semnat toată viaţa Ion al Rufăresei, iar după el şi ceilalţi urmaşi, ajunşi pe la 1904 – Rufărescu – şi ai căror descendenţii se mai pot întâlni şi astăzi în Bucureşti.

 Toţi au cultivat moştenirea Chiţei Rufăreasa: o îndrăzneală fără oprelişti şi doi cercei cu topaze albastre. Aceştia au trecut din mână în mână şi din generaţie în generaţie, fără ca vreunul dintre Rufăreşti să fi îndrăznit să-i vândă sau să-i poarte. Fireşte, nimeni, în afară de Chiţa nu le-a ştiut adevărata istorie.

 În anul 1730, în timpul marii ciume, când însuşi Nicolae Mavrocordat a murit din cauza epidemiei, Chiţa şi-a chemat băiatul cel mare şi i-a spus doar atât:

- Să ai grijă de cerceii ăştia ca de ochii din cap!

 Iar dorinţa ei a ţinut pe val mai multe generaţii de Rufăreşti.

sursa :Bucurestii.Vechi.si.Noi.ro

[cribo25]

Povestea "Chitei Rufareasa" se poate lega cu un "salt in timp", deci sa vedem cum aratau Principatele Romane (doar pe harta) in diferite perioade istorice.
 Doua linkuri: primul cu harta din 1800 - se poate da clik pentru marire, celalat cu un interesant atlas istoric.

http://vladenko.wordpress.com/2009/08/19/atlas-istoric-europa-1-2000/europa-anul-1800/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Principatele_Rom%C3%A2ne

[suzukisx4x4]

George este tipul de om pe care ţi-ar plăcea să-l urăşti: e întotdeauna bine dispus şi are întotdeauna ceva pozitiv de spus.

Dacă cineva îl întreabă cum ii merge, el răspunde: 

"Dacă ar fi mai bine de atât, ar fi nevoie de doi oameni pentru atâta bine!" 

E un optimist! Dacă un coleg are o zi rea, George reuşeşte întotdeauna să-l facă să vadă partea pozitivă a situaţiei. 

Am devenit curios şi într-o zi l-am intrebat: 

"Nu înţeleg, nu este cu putinţă să fii optimist în toate zilele, tu cum reuşeşti?" 

George îmi răspunse: 

"În fiecare zi când mă trezesc, ştiu că am două posibilităţi: Pot să aleg să fiu bine dispus sau pot să aleg să fiu rău dispus. Şi aleg să fiu bine dispus. Când mi se întamplă ceva rău, pot să aleg între a fi o victimă sau pot să aleg să învăţ din ce mi s-a întâmplat. Şi eu aleg să învăţ. De fiecare dată când cineva vine la mine să se lamenteze pentru ceva, pot să aleg între a-i accepta plângerile sau pot alege să-l ajut să vadă latura pozitivă a vieţii. Şi eu aleg întotdeauna partea bună a vieţii." 

"Dar asta nu este întotdeauna aşa de usor" i-am spus. 

"Ba da, zise George, întreaga viaţă este o problemă de opţiuni. Când îndepărtezi din viaţă tot ceea ce nu contează cu adevărat, totul devine o chestiune de opţiuni. Depinde de tine să alegi cum să reacţionezi la diverse situaţii, tu trebuie să decizi cum să-i laşi pe alţii să-ţi influienţeze atitudinea faţă de viaţă. Tu alegi să fii bine sau rău dispus. Până la sfârşit tu eşti acela care decizi cum să-ţi trăieşti viaţa". 

Dupa această discuţie am pierdut legătura cu George, fiindcă mi-am schimbat locul de muncă, dar adesea, când mă regăseam gândindu-mă la cuvintele lui, atunci optam pentru ceva în viaţă în loc să reacţionez la evenimente. 

Apoi am aflat că George a avut un accident groaznic la locul de muncă, a căzut de la 18 metri înălţime şi după o operaţie de 8 ore şi după o îndelungată spitalizare a ieşit având o placă de oţel în spate. 

M-am dus să-l văd şi l-am întrebat dacă se simte tot atât de bine. 

"Vrei să vezi cicatricile mele?" 

"Dar cum faci să rămâi pozitiv dupa ce ţi s-a întâmplat? 

"În timp ce cădeam, primul lucru care mi-a venit în minte a fost fetiţa mea. Apoi, în timp ce zăceam pe pământ, mi-am zis că pot să aleg între a muri şi a trăi. Şi am ales să trăiesc." 

"Dar nu ţi-a fost frică?" 

"Atunci când m-au dus la spital şi am văzut expresiile feţelor surorilor şi doctorilor, mi-a fost frică, fiindcă era de parcă se uitau la un om mort. Apoi un infirmier m-a întrebat dacă am alergie şi am răspuns: DA! Toţi m-au privit şi atunci am urlat: sunt alergic la gravitaţie! Toţi au izbucnit în râs şi eu le-am spus: acum operaţi-mă ca un om viu, nu ca pe unul care e deja mort!" 

George m-a învăţat că în fiecare zi avem posibilitatea de a alege să trăim o viaţă deplină. Şi este inutil să fim mereu îngrijoraţi pentru mâine, fiindcă fiecare zi vine cu problemele ei cu care trebuie să trăim, şi mâine ne vom gandi la problemele de mâine. 

La urma urmei, azi este ziua de mâine pentru care îţi făceai probleme ieri. 


Îţi spun ce am ales eu: voi trăi din plin fiecare zi, fiecare răsuflare, şi mai presus de toate, fiecare prietenie.