Poveste sau mai multe

[gabineg]

Managerii unei edituri din SUA incearca sa afle cum de nimeni nu a observat ca unul din angajati a stat la birou, mort, timp de 5 zile, inainte sa-l intrebe cineva daca se simte bine.

George Turkelbaum, 51 de ani, angajat de 30 de ani la societatea respectiva, a suferit un atac de cord in biroul pe care il impartea cu alti 23 de angajati (e vorba despre acele "cubicule" tipic americane, spatii largi de lucru impartite in birouri cu ajutorul unor pereti din gipscarton sau sticla).

Desi a murit Luni, nimeni nu a observat asta pana Sambata dimineata, cand ingrijitorul l-a intrebat de ce lucreaza si in weekend.

Seful lui Turkelbaum, Elliot Wachiaski, a declarat pentru The New York Times:
"George era intotdeauna primul la birou dimineata si era ultimul care pleca seara, asa ca nimanui nu i-a parut neobisnuit ca sta in aceeasi pozitie si ca nu vorbeste. Era mereu absorbit de munca sa si era interiorizat."

Un examen medico-legal a relevat ca George Turkelbaum murise deja de cinci zile la data gasirii lui. George citea manuscrisul unei lucrari medicale cand si-a gasit sfarsitul.

PS. Poate n-ar fi rau sa le mai dati colegilor de birou cate un ghiont din cand in cand, sa va sigurati ca sunt OK. !

Morala povestirii: Nu va omorati muncind ! Oricum nu baga nimeni de seama !

[Laurentiu]

Morala povestirii: Nu va omorati muncind ! Oricum nu baga nimeni de seama !

Sefilor le place sa te vada lipit pe locul tau. Ce faci acolo, nu intereseaza pe nimeni.

[gabineg]

Intr-o buna zi, unui taietor de lemne ii cazu securea in apa. Omul se puse pe jelit pentru ca-si pierduse singurul lucru cu care putea sa-si castige existenta. Vazand acestea, Dumnezeu apare langa apa si-l intreaba care este cauza disperarii sale.
Omul ii explica situatia si Dumnezeu plonjeaza in rau si revine cu o secure din aur masiv.
- Asta e securea ta, omule? il intreaba el.
- Nu, raspunse taietorul de lemne.
Dumnezeu intra din nou in apa si se intoarce cu o secure numai din argint.
- Asta e securea ta? intreaba el din nou.
- Nu, raspunde din nou taietorul de lemne.
A treia oara Dumnezeu revine cu o secure de fier.
- Asta e securea ta?
- Da, asta e, ii raspunse de data aceasta taietorul de lemne.
Dumnezeu, miscat de onestitatea omului ii face cadou toate trei securile si taietorul de lemne se intoarce fericit acasa.
Cateva zile mai tarziu acelasi taietor de lemne se plimba pe malul Raului cu nevasta sa. Dintr-odata aceasta cade in apa. Cum omul se puse iarasi pe plans, Dumnezeu aparu din nou intrebandu-l care-i este necazul.
- Nevasta mea a cazut in apa, ii raspunse taietorul de lemne printre suspine. Atunci Dumnezeu sare in apa si apare cu Penelope Cruz in brate.
- Asta este nevasta ta? intreaba el.
- DA! urla omul.
Atunci Dumnezeu, furios, il lua la bani marunti:
- Indraznesti sa ma minti?!! Ar trebui sa te blestem pentru vecie!!
Atunci taietorul de lemne incepe sa-l implore:
- Te rog, Doamne, iarta-ma! Dar cum altfel puteam sa raspund?! Daca spuneam "nu" la Penelope Cruz , data viitoare mi-o aduceai pe Catherine Zeta Jones. Si daca si atunci as fi spus "nu", a treia oara mi-o aduceai pe nevasta-mea.
Si daca de data aceea as fi spus "da", mi le faceai cadou pe toate trei, dar eu sunt un om nevoias si n-am de unde sa hranesc trei femei. Acesta este motivul pentru care am raspuns cu "da" de prima data.

Morala: Barbatii mint numai din motive perfect oneste si logice. INTOTDEAUNA.

[gabineg]

N.T. Orasanu, poet si publicist, autor de epigrame si pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumarate ori la închisoarea Vacaresti, fiindca pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presa. De câte ori Orasanu scria câte un articol violent sau atingator la Voda, îsi trimitea imediat salteaua, plapuma si pernele la Vacaresti. Directorul penitenciarului nu voia sa le primeasca, însa Orasanu îi raspundea:
- Nu-ti fie teama, o sa primesti si ordinul peste câteva ceasuri.
Si spusele lui se adevereau întotdeauna.

Împaratului Octavian Augustus îi fu prezentat un grec care semana uimitor cu el si, în plus, avea cam aceeasi vârsta. Glumind, Augustus îl întreba daca nu cumva maica-sa fusese în tineretea ei pe la Roma, cam prin vremea când si tatal împaratului era tânar.
Raspunsul grecului fu prompt:
- Mama nu a fost niciodata, dar tatal meu a stat la Roma mai de mult. Cam cu un an înainte de nasterea ta, Cezar!

În anul 1906 trebuia sa se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasa, pentru consultari, câtiva oameni politici, printre care si pe Georges Clemenceau.
În timpul discutiilor s-a servit un bufet rece. Vazând ca dintre oaspeti numai Clemenceau nu mânca nimic, gazda l-a întrebat:
- Dumneata ce doresti, domnule Clemenceau?
Cel întrebat a raspuns prompt:
- Internele, Domnule Prim Ministru!
A doua zi, Clemenceau a depus juramântul ca ministru de interne!

Ziarisul si prozatorul Anton Bacalbasa a fost invitat într-o seara la o petrecere. Printre ceilalti invitati se afla si un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schite satirice în care scriitorul demasca tarele vietii cazone. Fara sa stie ca scriitorul se afla chiar în fata sa, generalul indignat ameninta ca îl va chema pe autor în fata justitiei pentru injurii aduse corpului ofiteresc.
Bacalbasa a intervenit:
- Lasati-l, dom’ general. Cine stie ce amarât o fi scriitorul asta. Nu vedeti? Pâna si numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba sa!

Anton Bacalbasa a scris o epigrama referitoare
la Victor Babes:
Ba bei,
Ba besi,
Tot acolo iesi.
La care Babes a raspuns:
Ba cal, ba sa,
Tot magar sadea.

[gabineg]

In prima zi de facultate, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul.
Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta.
Spuse:
- Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?
 Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.
- Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? am intrebat.
- Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea, sa fac niste copii, raspunse ea zambind.
- Hai sa lasam gluma, am reluat.
Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare  la varsta ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.
Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata.
Ne-am imprietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei "masinarii a timpului " confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.
De-a lungul anului, Rose a devenit " mascota " campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa.
La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile  ei.
A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:
- Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu.
Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:
- Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam.
Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes.
Trebuie sa razi si sa gusti umorul  fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama.
E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani.
Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88.
Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere.
Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii.
Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut.
Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant " Trandafirul ".
Ne-a incurajat sa ii  studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.
Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani.
La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn.
Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.
SI NU UITATI:
NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU;
DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI!
Dupa ce terminati de citit, trimiteti aceste randuri tuturor prietenilor vostri,  le va prinde bine. Au fost compuse in memoria lui Rose.
 
Sa-ti pastrezi simtul umorului la orice varsta pare sa fie reteta perfecta uneori. Poti alege si tu.

[Laurentiu]

Într-una din zile un negustor de produse lactate primeşte o invitaţie de a se prezenta la judecătorie pe data de cutare şi cutare, fiindu-i intentat un proces de către brutar.
Omul e foarte îngrijorat şi până la data procesului nu-şi mai găsea liniştea. Se tot întreba cu ce o fi învinuit. Brutarul însă ştia. Şi încă cum. Îl tot bănuia pe
lăptar că îl înşeală la cântar atuncea când cumpăra de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilul de unt şi pleca, imediat cântărea marfa,
în prezenţa unor martori. Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900 g, ba 800; au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de 1 kg.
În ziua judecăţii, judecătorul întreabă negustorul de lactate:
- Spune, dumneata ai cântar cu care să cantareşti untul ce-l vinzi?
- Nu, domnule judecător. Nu am.
- Păi, atuncea cum pretinzi că vinzi untul cu kilogramul?
- Păi, să vedeţi. Eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei kilu' de pâine ce o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează.

Morala: În viaţă primeşti ceea ce dai.

[cribo25]

 @gabineg

...Trebuie sa razi si sa gusti umorul  fiecarei zile.

 ...E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua.

  Cele doua evidentiate sunt de neuitat.   Si o minuscula completare: "gurile rele" spun ca este bine sa ai puterea de a rade si de tine insuti in decursul vietii.

[gabineg]

Mama

poveste scrisa de Dan Puric

20 Aprilie 2012

Intr-o zi, asteptand sa vina liftul la parterul unui hotel am vazut, intr-un tarziu, cum, in pragul usilor automate care se deschideau, a aparut faptura blanda a unui copilas de o mare frumusete. In spate, discreta ca o umbra, mama lui.
Dar, vai, la prima miscare pe care a facut-o, mi-am dat seama ca pustiul suferea de un handicap. Se misca greu, cu o incordare a intregului sau trupusor ce facea ca aerul sa se crispeze. Isi indrepta ochii rugatori spre mama sa si apoi, simtind sprijinul, indrazni sa paseasca. Dar pasul acela era cat o Golgota, nu pentrul sufletul lui, inca nestiutor, cat pentru biata sa mama.
Si astfel, de acolo, din lift am vazut cum a coborat dragostea absoluta a mamei pentru copilul ei. Zeci de brate invizibile se intindeau in jurul lui ca aerul sa nu-l sfarame, sau ca privirea curioasa a celor din jur sa nu-i raneasca sufletul mai mult decat o facuse viata. Il apara parca, mangaindu-l incontinuu.
Si, nu stiu de ce, in clipa aceea am  avut revelatia ca asa trebuia iubit si acest popor roman de o frumusete rara, dar handicapat de o istorie mizerabila.
M-am gandit instantaneu ca numai dragostea materna, cu dimensiunea ei absoluta ce putea iubi neclintit in fata istoriei potrivnice, ne mai poate ridica din tragedia prezenta.
Dragostea de  mama are ceva din dragostea lui Dumnezeu catre om, este acea “dragoste care  nu cade niciodata”.
Oare, astfel de mame nu sunt in fond niste martiri anonimi, ce zilnic isi ascund jertfa in tresaririle tacute ale fiintei?
Si, de ce oare, m-a dus gandul ca la o prabusire dureroasa in gol, la poporul roman ?
Pesemne ca am fost rapit de amintirea acelui biet preot de tara care, in timp ce neamul romanesc gemea sub piroanele criminale ale comunismului ce-ncerca sa-i  zdrobeasca atata trupul cat si fiinta, indraznea sa spuna :”Ideologiile nu sunt bune pentru ca nu au mama”.
Am citit candva o mica povestioara. Se spune ca, intr-o companie comerciala, un om tanar si cumsecade a murit. Mare a fost durerea colegilor sai, cand au vazut ce s-a intamplat, dar mai mare a fost surprinderea cand au aflat, nu se stie cum, ca sufletul bietului om, ajunsese in iad.
Iar povestea spune mai departe cum, revoltati, acestia s-au dus pana la portile Iadului ca sa-l scoata de acolo. Dar, cu toate rugamintile si eforturile, nu au reusit.
Apoi a venit directorul companiei, care s-a dus la randul sau sa-i roage pe cei care ii rapisera sufletul bietului om, sa-l elibereze. Dar totul a fost zadarnic.
Disperati, in cele din urma, oamenii au apelat la episcopul locului, sa-ncerce sa faca ceva. Dar si in fata acestuia, portile Infernului au ramas inchise. Si astfel, peste toata aceasta nedreptate, zilele treceau fara speranta, adancind durerea celor care il iubeau.
Pana cand, intr-o dimineata, in fata portii Iadului, cu pasi marunti, garbovita  parca de o durere care-i tinea inima ca intr-un   cleste, aparu o batranica.
-“Tu, cine mai esti?”rasuna vocea, o voce inspaimantatoare  coborata ca un trasnet din neantul Infernului.
Necutremurata de nimic, decat de propria-i durere, batrana raspunse:
_”Sunt mama lui. Lasati-ma sa intru! “
Si abia atunci, ca prin minune, portile Iadului s-au deschis, s-au deschis pentru intaia oara iar mama a intrat acolo ca sa-si salveze fiul.
Niciun copil din lume nu a crescut vreodata atat de mult fata de mama lui, incat sa poata sa nu-i spuna mama. Ce sfanta ierarhie!
De cand am fost mic si pana-n ultima ei clipa, mama imi dadea un sfat:
-“Dragul mamei, nu-ti arata inima oricui!”
Si nu stiu de ce, atunci cand imi spunea adevarul acesta, frumosii ei ochi albastri, erau strafulgerati pentru o clipa de o indefinita tristete. Parca ar fi vrut sa ma apere pentru tot restul vietii, si realiza ca nu putea.
Dureroasa fatalitate, ce o facea  sa-si traiasca viata din inabusite strangeri de inima, infinite griji ce-i marcau necrutator fiinta.
O asiguram instinctiv ca totul o sa fie bine. Ca apoi, pe ascuns, sa ma arunc in valurile vietii. Iar viata, imi cerea sa nu imi ascund inima si abia atunci, destinul indiferent o lovea cu tarie, zdrobind-o.
Prabusit, dezamagit cumplit de tradarile vietii, ma-ntorceam in mica ei garsoniera.
Mama se facea ca nu-mi vede rana adanca ce ma-ngenunchease. Imi facea de mancare, apoi imi intindea masa avand grija sa am in farfurie bucatile cele mai bune.
-“Lasa, dragul mamei, ca trece si asta!”
Inima mea se refacea incet-incet, oblojita de invizibile si tandre mangaieri.
N-aveam de unde sa stiu ca, vindecat, plecand apoi, inima ei ramanea cuprinsa de un suvoi de tristete, coplesita de singuratati.
Se spune ca in “realitatea de Rai” oamenii aveau trupul acoperit de haina de har a inimii. Si atunci, oamenii isi vorbeau de la inima la inima. Ce minune facuse Dumnezeu, cand spusese ca “totul o sa fie la vedere!”
Dar, ce cumplit ca acest “totul”a fost distrus, mai apoi, prin pacat. Si atunci, de rusine, se spune ca inima s-a ascuns in trup.
“Trei inimi ai in tine, muritorule!” spun sfintii, “Cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului tau si cea de carne si sange prin care curge viata . Si toate trei bat dimpreuna. Dar atunci cand in tine, inima Domnului nu mai bate, sa stii ca esti in  moarte sufleteasca.
Dar eu, simt ca langa inima lui Dumnezeu, mai este o inima …cea  a mamei.
Iar cand aceasta nu mai bate…esti singur!

[gabineg]

Un împărat a primit doi șoimi. Unul a fost antrenat, despre celalalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea. Unul dintre slujitori trebuia să se cațere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare.

După ce a încercat în fel și chip să facă șoimul să zboare de pe creangă, împăratul și-a rugat supușii să-l ajute. Un bătrân înțelept s-a oferit să facă el asta și, a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut șoimul zburând de colo-colo.

 - Cum ai făcut? și-a întrebat supusul.

 - A fost foarte simplu. Nu a trebuit decăt să îi tai craca de sub picioare.

 Morala: uneori ni se taie craca de sub picioare

[gabineg]

Aer, o gură de aer! Am nevoie de aer! Nu acum, nu chiar acum, dar în curând. Apa și aerul sunt bucuria vieţii.
Am rămas singură, nimeni nu mă poate ajuta. Sunt mare, prea mare ca să mă pot strecura precum peștii ce micuţi printre ierburile lor ţesute.
Am învăţat de mic copil să mă feresc de monștri și de ierburile lor împletite. Știu până și locurile în care ei atacă des. Sunt o balenă cu cocoașă.
I-am evitat cât am putut, dar astăzi am greșit. M-am bucurat prea mult de-al meu tovarăș. I-am oferit inima mea și el mi-a dăruit un vis in care amândoi trăiam alături, fericiţi.
Atunci când înotam spre nord, pe ruta cunoscută, n-am fost atenţi nici unul dintre noi și ne-am trezit în ţesătura lor. El era grav, eu aveam coada liberă și împingeam cu forţă. Am rupt aproape toate ierburile împletite, ca să-i ajung alături. Mi-au mai rămas doar două ierburi lungi legate, dar n-a contat, le-am târât cu mine. Și am ajuns lângă el. Nu mai putea mișca. Un mănunchi de ierburi groase, nemiloase, o plasă, îl prindea amarnic în chingile ei.
Nu am mâini și nu puteam să o desfac, s-o tai sau să o mut, ca să-l scot de acolo. M-am învârtit în jurul lui și mă uitam în ochii ce mi-s dragi – dar ce puteam face?
O rază de speranţă a apărut, când a început refluxul. Un colţ al plasei nemiloase s-a desprins și flutura în apă. M-am gândit să o împing, ca să-l ajut să scape. Dar cum?
Atunci am realizat că dacă o apuc cu dinţii și împing cu toată forţa, aveam o șansă amândoi. El nu voia. Îmi spunea să plec, să fug. Îmi zicea că simte monștrii cum sosesc. Îmi spunea că nu-s departe.
Nu l-am crezut, nu l-am ascultat. Nu-mi păsa de mine, doream să-l văd pe el scăpat din plasa criminală. Am agăţat cu dinţii ierburile împletite, mi-am pus întreaga forţă în coadă și am împins cât am putut. Rând pe rând, ierburile cedau, dar nu chiar toate. Și am trecut pe sub el ca să-i eliberez și coada. Atunci el a scăpat din centurile de foc și a ţâșnit voios în sus cu-n strigăt de bucurie. Dar, vai, întreaga plasă și ale ei împletituri, nemaiavând pe ce să stea m-au încojurat pe mine.
El s-a întors mirat că nu-i sunt iar alături și atunci i-am zărit disperarea în priviri. Acum era clar pentru oricine ca nu aveam scăpare. Dacă la el s-a putut, la mine nu. Ierburile lungi și împletite, pe care le adusesem cu mine s-au încurcat cu plasa atât de strâns, că n-aveam nicio șansă. El s-a învârtit în jurul meu o vreme, dar a trebuit să plece când au sosit monștrii. Eu l-am gonit. I-am spus că mor inutil, dacă moare el lângă mine. Că eu am făcut totul sa-l salvez și, dacă nu fuge, atunci chinul meu a fost degeaba. A plecat.
Aud deasupra mea monștrii cum sar în apă. Părinţii m-au învăţat să fug, de fiecare dată când îi aud. Și doar povești de groază sunt despre cruzimea lor. Nu i-am văzut niciodată. M-am împăcat și îmi aștept sfârșitul.
Simt ceva mic cum mă atinge pe coadă și apoi cum vine tot mai aproape. E unul dintre ei. Nu pot să mă întorc, să-l văd. Aștept să ajungă în faţa mea.
Mă pufnește râsul. E atât de mic și de neajutorat, cum dă el din lăbuţe. Și tot aruncă bule în sus, ca într-o zbatere de spumă. Așa arată monștrii? De asta ne e frică?
Dar veselia se topește. Îmi dau seama că sunt prinsă și toate ierburile sunt de ei ţesute. Aud când le numesc plase, năvoade și frânghii. Noi le spunem monștri, ei își spun oameni.
Cu forţa mea, pot doborâ oricând un monstru sau mai mulţi. Dar ei nu luptă așa. Ne prind cu ale lor arme diabolice, ne urmăresc, ne obosesc și apoi ne omoară.
Acum m-au înconjurat pe mine și simt metalul rece cum mi se apropie de inimă. Dar… nu mă simt rănită. Parcă sunt mai ușoară sau visez? Rând pe rând, ierburile la care ei le spun frânghii încep să se desfacă, să cadă. Îl văd pe cel din faţa mea, are în mână ceva lucios mi se apropie de gură. Apucă frânghia cu putere și, dintr-o mișcare scurtă, o taie.
Încet, cu grijă mă rotesc, nimic nu mă mai ţine. Monștrii m-au eliberat din a lor plasă ucigașă.
Am înotat în cercuri largi în jurul lor, cu bucurie. De acum n-o să le mai spun monștri. O să-i numesc oameni.
I-am împins ușurel pe fiecare și le-am mulţumit, așa cum am putut. Pe cel care m-a scăpat de frânghia din gură l-am urmărit cu drag și l-am inghiontit de câteva ori.
Apoi am plecat în depărtări, urmându-mi glasul inimii.

 Fie ca şi tu și toţi cei dragi ţie să fiţi atât de binecuvântaţi și norocoși, încât să fiţi înconjuraţi de oameni care vă vor ajuta să vă eliberaţi de lucrurile care vă leagă.
Și fie să cunoașteţi mereu bucuria de a dărui și de a primi recunoștinţă!

Poveste scrisă după o întâmplare adevărată petrecută pe data de 11 decembrie 2005 în nordul coastelor Californiei. Un pescar a zărit o balenă prinsă în plasele pescarilor și a cerut ajutor la Marin Marine Mammal Center ce a trimis la fața locului Paza de Coastă și un grup de experți de lângă Farallon Islands pentru a elibera balena. Operațiunea a durat o oră și a fost extrem de dificilă și periculoasă. Nimeni nu a fost rănit. Scafandrii au fost impresionați de afecțiunea cu care i-a tratat balena, iar cel care i-a tăiat frânghia din gură a spus “Nu știu sigur la ce se gândea atunci balena, dar mă privea într-un mod pe care n-o să-l uit toată viața mea.” Întâmplarea a fost popularizată în ziarul San Francisco Chronicle și  a ajuns la noi mulțumită cititoarei Liuba Nicipuruc.

Mai multe informatii la: http://filedelumina.ro/2012/09/22/povestea-balenei/#ixzz27ZEihcXH